• Tweet

În analiza anterioara propuneam o "abordare reducționistă" pentru a identifica motorul inițiativei lui Joe Biden pentru o întâlnire cu Vladimir Putin atât de devreme în mandatul sau prezidential. Am scris despre "plafonarea" cursei înarmărilor nucleare, cu rezultat negativ pentru interesele de securitate ale SUA.

De data asta voi explica de ce recunoașterea realizărilor militare ale Rusiei din ultimul deceniu, atât în ceea ce privește forțele strategice, cât și cele tactice, este atât de dificilă pentru establishmentul american de politică externă și de ce acest fapt reprezintă un pericol major. Sunt obligat să lărgesc aria de analiza, fata de cele dezbatute in articolul anterior, pentru a lua în considerare legat de China, cât și de Rusia, faptul că documentele doctrinare americane recente au abordat, la unison, ambele state ca principale competitoare și/sau potențiale adversare.

Analiza oficială a amenințării americane la adresa acestor două țări se bazează pe estimări eronate ale puterii lor militare respective în prezent și în viitor. Noțiunea abstractă care stă la baza acestor estimări greșite este ecuația dintre puterea economică, măsurată prin PIB, și puterea militară. După cum știm cu toții, China este clasată pe locul doi după SUA; Rusia se clasează pe locul 10.

Nu mai departe de acum 6 ani, președintele Statelor Unite spunea că Rusia nu produce nimic de care lumea are nevoie, că economia sa este un dezastru. Un senator american chiar afirma că Rusia nu era altceva decât o "benzinărie" care defila ca stat suveran. De pildă, și recentele declarații defăimătoare din ziua de azi despre vaccinul rusesc anti-Covid 19: Sputnik V, primul astfel de vaccin înregistrat in lume, perpetuează ideea că rușii sunt incapabili de inovații de orice fel.

Din toate motivele de mai sus, mass-media mainstream ne spune la nesfârșit că Rusia este o putere în declin, în timp ce China este a doua forță militară a lumii, precum și a doua cea mai mare economie a lumii și, prin urmare, este concurentul strategic și potențialul adversar demn de atenția noastră. Nu vreau să sugerez că China nu reprezintă o potențială amenințare militară la adresa intereselor globale ale SUA. Într-adevăr, postura militară și geopolitică a Chinei se schimbă în timp ce vorbim, tocmai din cauza încercărilor foarte agresive ale SUA de a "conține" China și de a împiedica ascensiunea sa internațională din punct de vedere comercial și geopolitic.

Ceea ce vreau să spun în ceea ce privește China este că, până când Donald Trump a început asaltul frontal asupra acestei țări prin războiul comercial și confruntarea din Marea Chinei de Sud, prin încercările de a aduna toate statele vecine și Europa într-un front comun împotriva Chinei, adică înainte de declanșarea unui nou Război Rece împotriva Beijingului, ambițiile militare chineze erau limitate în ceea ce privește domeniul de aplicare la propria curte, nu globale sau strategice. Acum, lucrurile se schimbă. Chinezii își sporesc arsenalul nuclear, care era, prin intenție, foarte modest. Se poate spune că China începe acum o acumulare de arme strategice utilizabile ca mijloc de descurajare împotriva SUA, pe care altfel ar fi început-o abia peste 20 de ani.

Aceiași factori au împins China în brațele Rusiei. Îmbrățișarea dintre China și Rusia este descrisă în mod obișnuit ca venind din partea Rusiei din cauza presiunii la care este supusă din partea NATO și a sancțiunilor conduse de SUA. Cu toate acestea, în timp ce China se descurca splendid înainte de Trump în relațiile sale economice cu Occidentul și nu avea niciun motiv să pericliteze această binefacere apropiindu-se prea mult de Rusia, statul paria, aceste inhibiții au fost spulberate de acțiunile ostile ale SUA. Astăzi, China este pretendentul unei alianțe globale informale cu Rusia.

Așadar, unde se află Rusia ca amenințare la adresa securității Statelor Unite? Este, fără îndoială, cel mai mare adversar al hegemoniei globale a SUA în lume. Ea singură are capacitatea de a distruge SUA în 20 de minute. Și a avansat cu poate 10 ani față de SUA în ceea ce privește cele mai avansate sisteme de lansare a armelor nucleare, ICBM-uri, rachete de croazieră hipersonice, drone nucleare de mare adâncime și așa mai departe. Deși nimeni nu vorbește despre asta, de facto, Rusia are probabil acum o capacitate de prim atac susținută de propriul sistem ABM Iron Dome.

In Pușkin, de pildă, o suburbie apropiată a Petersburgului, se află o unitate de rachete S400 la vedere. Se întâmplă ca la Pușkin să se afle unele dintre principalele centre de pregătire navală cu studenți străini, iar în apropiere se află un centru de elicoptere și un aerodrom militar. Cât timp vor mai putea rușii să continue așa? Pentru totdeauna ar fi părerea mea. Putin a declarat că Rusia își va reduce cheltuielile militare ca procent din PIB în următorii doi ani la doar 3,5%, ceea ce este pe deplin sustenabil pentru un viitor nedeterminat. Respectul reciproc este ceea ce a cerut ministrul rus de externe Serghei Lavrov ca punct de plecare pentru negocierile diplomatice cu americanii. Respectul nu se conferă unui interlocutor "de pe o poziție de forță", abordarea americană tipică pentru astfel de discuții.

Problema pentru Washington este că nimeni de la Capitoliu sau din comunitatea de politică externă nu vrea să recunoască faptele evidente despre Rusia de astăzi. Toată lumea este mulțumită de viziunea unei Rusii neglijente și haotice, condusă de un dictator nemilos, al cărui regim este fragil și are nevoie doar de un mic imbold, precum autocrația lui Nicolae al II-lea, pentru a se înclina și a se prăbuși. Aceasta este o prostie și, dacă aceasta rămâne fundamentul politicii americane față de Rusia sub conducerea lui Biden, atunci ne putem aștepta să nu se întâmple mare lucru pentru a reduce pericolele războiului nuclear sau pentru a ne îndrepta spre ape mai liniștite în relațiile internaționale.

Text preluat si adaptat de pe blogul expertului Gilbert Doctorow