Politologii au făcut un studiu inedit: au încercat să afle de ce ne urâm atât de mult unii pe alții. Ce spun concluziile cercetării

• Tweet

Cine dintre noi este cel mai dispus să renunțe la alegerile democratice? Care alegători nu numai că își detestă adversarii politici, dar tânjesc după distrugerea lor? Aceste întrebări se află acum în centrul științei politice, scrie New York Times.

Cinci cercetători au valorificat noile tehnici de măsurare pentru a identifica alegătorii "sectanți partizani", o categorie care "prezice într-adevăr tendințe antidemocratice".

În lucrarea lor recentă, "Partisan Antipathy and the Erosion of Democratic Norms" (Antipatia partizană și eroziunea normelor democratice), Eli Finkel și Jamie Druckman de la Northwestern, Alexander Landry de la Stanford, Jay Van Bavel de la N.Y.U. și Rick H. Hoyle de la Duke argumentează că studiile anterioare privind ostilitatea partizană au folosit evaluări ale celor două partide pe o scară de la 0 (rece) la 100 (foarte cald), dar că această măsură nu a reușit să arate o legătură între această ostilitate și opiniile antidemocratice.

De fapt, scriu cei cinci cercetători, "antipatia partizană este într-adevăr de vină, dar vinovatul este sectarismul politic", nu sistemul de rating al termometrului: În măsura în care oamenii experimentează aversiune, aversiune și moralizare față de partizanii care se opun, este mai probabil ca aceștia să susțină folosirea unor tactici nedemocratice pentru a adopta politici partizane: stabilirea de circumscripții electorale, reducerea numărului de secții de votare în locații care susțin partidul advers, ignorarea hotărârilor judecătorești nefavorabile ale judecătorilor numiți de opoziție, neacceptarea rezultatelor alegerilor pe care le pierd și folosirea violenței și intimidării față de partizanii care se opun.

Autorii citează un set de nouă întrebări de sondaj care le cer alegătorilor să își evalueze sentimentele față de membrii opoziției pe o scară de la 1 la 6, cu 6 fiind cel mai ostil. Primul set de întrebări măsoară ceea ce autorii numesc "othering". Cele mai extreme răspunsuri sunt:

"M-am simțit ca și cum eu și ei am fi pe planete separate"
"Sunt cât se poate de diferit de ei"
"Este imposibil pentru mine să văd lumea așa cum o văd ei".

Al doilea set de întrebări măsoară "aversiunea":

"Sentimentele mele față de ei sunt copleșitor de negative"
"Am o ură feroce față de ei"
"Ei au toate trăsăturile negative din carte".

Al treilea set de întrebări măsoară "moralitatea":

"Sunt complet imorale"
"Sunt complet malefice din toate punctele de vedere"
"Le lipsește orice urmă de integritate".

Cum, atunci, să identificăm alegătorii cu un nivel ridicat de opinii antidemocratice? Întrebările în acest caz sunt: "Guvernatorii democrați/republicani ar trebui să ignore hotărârile judecătorești nefavorabile ale judecătorilor numiți de republicani/democrați" și "Democrații/republicanii nu ar trebui să accepte rezultatele alegerilor dacă pierd".

Analiza lui Finkel et al. care leagă sectarismul partizan de opiniile antidemocratice a primit un sprijin puternic, dar nu o susținere totală, din partea lui Nicholas Campos și Christopher Federico, politologi de la Universitatea din Minnesota, care au modificat abordarea lui Finkel.

"Urmând Finkel et al.", scriu Campos și Federico în lucrarea lor recentă, "O nouă măsură a polarizării afective", ostilitatea partizană constă în "mai mult decât o tendință nediferențiată de a avea sentimente mai negative față de partizanii din afara partidelor decât față de cei din interiorul partidelor, iar noi credem că conceptele largi de alteritate, aversiune și moralizare oferă un bun punct de plecare pentru identificarea multiplelor componente."

Într-un e-mail în care a detaliat argumentele din lucrarea lor, Federico a scris că, deși el și Campos au folosit același model de "othering", "aversiune" și "moralitate", au schimbat accentul, mai ales în cazul moralității:

Finkel et al. conceptualizează moralitatea ca fiind faptul de a vedea partidul de afară ca fiind rău sau corupt din punct de vedere moral. În schimb, noi ne concentrăm pe convingerea că propria identitate partizană este înrădăcinată în valori morale fundamentale, convingeri despre bine și rău și așa mai departe. Cercetările privind "convingerea morală" în psihologie sugerează cu tărie că intoleranța și inflexibilitatea față de cei care nu sunt de acord (și dorința de a respinge rezultatele democratice care diferă de propriile preferințe) își au rădăcinile în tendința de a-și moraliza propriile preferințe.

În e-mailul său, Federico a susținut că a treia dimensiune a animozității partizane, "aversiunea - tendința de a nu plăcea și de a dori să distanțeze partidul din afara partidului de cel din interiorul partidului - este cel mai puternic predictor al atitudinilor antidemocratice și al sprijinului pentru violență".

Campos a răspuns la această întrebare prin e-mail: "Nu există modele consistente și nici efecte mari în ceea ce privește rasa, etnia, vârsta, venitul sau educația. Singurul model consistent pe care îl găsim este că democrații sunt ușor mai mari în ceea ce privește opiniile antidemocratice în eșantioanele noastre".

Shanto Iyengar, un politolog de la Stanford, a cărui lucrare din 2012, "Affect, Not Ideology: A Social Identity Perspective on Polarization" (scrisă împreună cu Gaurav Sood și Yphtach Lelkes), este o lucrare de referință în studiul ostilității partizane, a subliniat într-un e-mail în care a răspuns la întrebările mele că unul dintre cele mai importante pericole pe care le prezintă este capacitatea slăbită a partizanilor de a-și trage liderii la răspundere. Miezul problemei este că partizanii au ajuns să privească partidul advers în termeni atât de duri încât nu sunt dispuși să sancționeze liderii propriului partid care se angajează în activități neetice sau ilegale.

În cel mai recent sondaj ANES, am examinat disponibilitatea partizanilor de a susține candidați cu acreditări îndoielnice. Studiul pilot a inclus patru întrebări prin care se întreba respondenții dacă un set de acțiuni neetice sau ilegale "v-ar împiedica să votați pentru un candidat la o funcție publică". Acțiunile în cauză includeau condamnarea pentru o infracțiune, acceptarea unei mite de la un guvern străin, manipularea necorespunzătoare a documentelor clasificate și confruntarea cu acuzații de hărțuire sexuală.

Trei dintre comportamentele în cauză pot fi asociate cu Donald Trump, în timp ce doar unul singur poate fi legat potențial de Joe Biden. Am constatat o diviziune partizană uriașă în răspunsurile la aceste întrebări, republicanii dovedindu-se mult mai predispuși să ignore comportamentele neetice/ilegale - 62% dintre ei erau pregătiți să voteze pentru un candidat care se confruntă cu acuzații de hărțuire sexuală și peste 40% ar vota pentru un infractor condamnat și un candidat care a compromis securitatea națională.

În general, a scris Iyengar, "aceste date par să confirme afirmația de acum infamă a lui Trump, potrivit căreia ar putea sta în mijlocul Fifth Avenue și împușca pe cineva fără să piardă niciun alegător".

Într-un studiu separat, "Unsorted Partisanship and Anti-Democratic Orientation in the American Public", Ariel Malka de la Universitatea Yeshiva, Thomas Costello de la M.I.T. și Federico au descoperit că anumite tipuri de democrați și republicani sunt cei mai atrași de opiniile antidemocratice:

Conservatorismul cultural și favorabilitatea în afara partidelor (pro-republicani) sunt asociate în mod fiabil cu orientarea antidemocratică în rândul democraților, cu dimensiuni ale efectului care le depășesc pe cele ale unor covariate cheie precum educația. În rândul republicanilor, atitudinile economice de stânga sunt asociate în mod fiabil cu orientarea antidemocratică.

Cu alte cuvinte, cei ale căror opinii sunt în conflict cu cele ale propriului partid sunt cei mai critici față de normele democratice. L-am întrebat pe Federico dacă ar putea explica acest lucru, iar el mi-a răspuns prin e-mail că nu a găsit un răspuns clar în date, dar că este dispus să sugereze două posibilități.

Prima:

Cetățenii care se abat de la poziția propriului partid asupra unui set de probleme tind să fie mai puțin implicați politic. Persoanele mai puțin angajate politic tind, de asemenea, să fie mai puțin susținătoare ale normelor democratice. Așadar, o parte din această situație poate fi pur și simplu faptul că republicanii liberali din punct de vedere economic și democrații conservatori din punct de vedere social sunt mai puțin implicați și, prin urmare, mai puțin predispuși să fi absorbit normele democratice.

În al doilea rând:

Credințele populiste - adică o combinație de conservatorism cultural și liberalism economic - tind, de asemenea, să fie asociate cu un sprijin mai scăzut pentru normele democratice. Democrații cu atitudini conservatoare din punct de vedere cultural și republicanii cu atitudini liberale din punct de vedere economic se încadrează amândoi în tiparul credinței populiste, astfel încât ceea ce observăm în aceste două grupuri poate reflecta pur și simplu înclinația lor populistă mai mare.

În timp ce majoritatea alegătorilor își exprimă sprijinul pentru democrație și alegeri corecte, există nuanțe în această viziune reconfortantă.

În lucrarea lor din 2023, "Sprijinul pentru democrație mărturisit și deschiderea față de acțiunile autoritare congeniale din punct de vedere politic în cadrul publicului american", Malka și Costello explorează o contradicție fundamentală în politica americană.

"Opoziția mărturisită față de democrație a fost relativ rară și cea mai frecventă în rândul cetățenilor care se simțeau dezangajați de politică", scriu Malka și Costello, "dar un model diferit de constatări a apărut pentru atitudinile față de acțiunile politice autoritare flagrante, congeniale din punct de vedere politic și față de subversiunea electorală încadrată cu o justificare pro-democratică".

În aceste cazuri, autorii constată că "atitudinile antidemocratice au fost relativ comune, legate de conservatorismul cultural atât în rândul republicanilor, cât și al democraților și - în concordanță cu ipoteza "implicat, dar ignorant" - cele mai ridicate în rândul celor care au combinat un interes politic puternic cu un grad scăzut de sofisticare politică".

Malka și Costello și-au bazat munca pe un sondaj efectuat în rândul a 6.010 persoane cu cinci săptămâni înainte de alegerile din 2020 și au stabilit că, deși "identificarea republicană a fost asociată cu mai multe poziții antidemocratice", efectele identificării partidului au fost mult mai mici decât cele ale conservatorismului cultural:

Conservatorismul cultural a fost un predictor pozitiv relativ puternic al sprijinului pentru acțiuni autoritare și subversiune electorală atât în rândul republicanilor, cât și al democraților. Disponibilitatea de a degrada în mod flagrant democrația în scopuri politice pare să fie mai puțin o chestiune de partizanat decât o chestiune de perspectivă în ceea ce privește conflictul cultural tradițional vs. progresist.

Poate cel mai semnificativ:

Americanii cei mai predispuși să susțină o astfel de degradare a democrației au fost cei care au combinat un nivel scăzut de cunoștințe politice cu o implicare politică subiectivă ridicată, o constatare care a fost consecventă în rândul republicanilor și democraților. Implicarea puternică în politică poate fi favorabilă pentru a oferi un sprijin de formă pentru democrație, dar poate, de asemenea, să energizeze sprijinul pentru un comportament antidemocratic congenial din punct de vedere politic în rândul celor care nu sunt sofisticați.

În noua lor carte, "Ostilitatea partizană și democrația americană", cinci autori - Druckman de la Northwestern, Samara Klar de la Universitatea din Arizona, Yanna Krupnikov de la Universitatea din Michigan, Matthew Levendusky de la Universitatea din Pennsylvania și John Barry Ryan de la Universitatea din Michigan - susțin că "animozitatea față de celălalt partid funcționează pentru a submina responsabilitatea politică, deoarece comportamentele reale devin secundare față de semnalele partizane".

În plus, "animozitatea contează în mod constant; pe măsură ce animozitatea crește, crește și convingerea că celălalt partid ar trebui să facă compromisuri și, cu atât mai mult, că partidul lor nu ar trebui să facă acest lucru. La cele mai înalte niveluri de animozitate, partizanii resping posibilitatea ca partidul lor să facă un compromis din punctul lor ideal".

În același timp, Druckman și coautorii săi constată că demografia nu joacă un rol important: "Cea mai frapantă constatare este lipsa unor relații clare între datele demografice și animus. În cazul educației și al veniturilor, practic nu a existat nicio relație cu animus pentru niciuna dintre părți".

Aceștia au concluzionat totuși că "respondenții cu o animus mai mare au fost mai predispuși să aibă poziții extreme și să se identifice ca fiind extrem de liberali sau conservatori". Dar, continuă ei, "aceste efecte au fost modeste, nu masive, iar o minoritate de respondenți, chiar și la cele mai înalte niveluri de animozitate, au avut astfel de convingeri. Aparent, partizanii cu un nivel ridicat de animus nu sunt neapărat cei care susțin în mod constant cele mai extreme poziții".

Cei cu niveluri ridicate de animozitate partizană sunt atât angajați politic, cât și bine informați.

Aceștia "aveau mai multă animozitate, discutau despre politică mult mai frecvent, postau despre politică pe rețelele de socializare mult mai frecvent, își exprimau un interes mai mare pentru politică declarându-se extrem sau foarte interesați și posedau substanțial mai multe cunoștințe politice, așa cum au fost surprinse prin faptul că se aflau în prima cuartilă a unei scale de elemente de cunoștințe factuale".

O întrebare care merge dincolo de aspectele legate de partizanat: Progresul tehnologic afectează fundamentele statului democratic?
Doi membri ai departamentului de psihologie de la N.Y.U., Jay Van Bavel și Claire Robertson, au început să exploreze aceste ape necunoscute. Ei au publicat împreună două lucrări în acest an, "Morality in the Anthropocene: Perversiunea compasiunii și a pedepsei în lumea online" (cu Azim Shariff) și "Inside the Funhouse Mirror Factory: How Social Media Distorsions Perceptions of Norms" (cu Kareena del Rosario).

"Susținem", a scris Robertson într-un e-mail care detaliază munca sa cu Van Bavel și colegii săi, "că scara și distanța nenaturală sau "supranormală" a internetului distorsionează procesele morale de bază, cum ar fi instinctele de compasiune și de pedeapsă. Nu este vorba atât de faptul că răspunsurile normale nu sunt disponibile, ci mai mult de faptul că răspunsurile noastre normale au consecințe neintenționate".

De exemplu, Robertson a scris: Scara extremă a rețelelor sociale online este extrem de diferită de grupurile mici, tribale, în care au evoluat oamenii. Acum suntem capabili să ne conectăm cu mii de oameni pe zi, mult mai mulți decât ar fi interacționat strămoșii noștri evolutivi în întreaga lor viață.

Chiar dacă pedepsirea transgresorilor morali a fost adaptivă în grupurile mici, semnalând celorlalți că un comportament rău nu este acceptabil și descurajându-i pe viitorii trișori, scara la care oamenii sunt pedepsiți online devine disproporționată față de infracțiunea lor. Un copil de afiș pentru acest fenomen a fost Justine Sacco, care a postat o glumă rasistă pe Twitter în 2013. Din punct de vedere istoric, o astfel de abatere ar putea fi tratată cu sancțiuni sociale din partea celor apropiați, dar în acest caz, a dus la peste 1 milion de persoane care au făcut-o de rușine în mod public.

În articolul "Funhouse Mirror Factory", Robertson a explicat: "Noi susținem că structura internetului face ca opiniile mai moderate să fie practic invizibile online. O cercetare Pew a constatat că aproximativ 97% din toate tweet-urile politice au fost postate de cei mai activi 10% dintre utilizatori".

În timp ce "oamenii care postează despre politică online tind să fie mai extremiști din punct de vedere ideologic și sunt foarte identificați cu partidul lor politic, a continuat Roberston, "în viața reală, partizanatul extrem este de fapt destul de rar".

Realitatea distorsionată a internetului, a argumentat Robertson, alimentează ceea ce ea a numit "codificarea ansamblului", un impuls instinctiv de a detecta și apoi de a respecta normele sociale: "Codificarea de ansamblu este benefică pentru că este eficientă din punct de vedere cognitiv, permițând oamenilor să codifice o singură reprezentare medie a unei serii de stimuli, în loc să necesite codificarea și memorarea fiecărui element dintr-un set."

Deși este o metodă eficientă de detectare a normelor sociale în viața de zi cu zi, codificarea de ansamblu poate deveni distorsionată online din cauza structurii informațiilor normative. Normele false apar, în parte, pentru că social media este dominată de un număr mic de persoane extreme care postează doar opiniile lor cele mai extreme, și o fac într-un volum foarte mare, în timp ce opiniile mai moderate sau neutre sunt practic invizibile online.

Care este rezultatul?

"Atunci când oamenii folosesc aceste informații online distorsionate pentru a-și forma un model al opiniei medii, normative, cu privire la o problemă, opinia lor medie este, de asemenea, distorsionată spre extreme."

Într-un e-mail separat, Van Bavel a scris: "Încercăm să ne dăm seama de un set larg de principii despre modul în care social media generează conflicte și distorsionează percepțiile noastre asupra normelor".

Ca oameni, a continuat el, "am evoluat în grupuri mici, interdependente. Simțul nostru de moralitate este conceput pentru a naviga și a reglementa viața socială în comunități mici, iar acest lucru pur și simplu nu se adaptează foarte ușor la lumea mare și sintetică a social media".

Răspunsurile normale nu sunt disponibile, a susținut Van Bavel, "deoarece internetul nu este în mod inerent o formă de comunicare în persoană și, mai important, structura și stimulentele internetului sunt de a exagera încălcările morale și de a se concentra asupra lor ca aspect dominant al vieții".

Creierul uman, a remarcat Van Bavel, nu a evoluat pentru interacțiunile online, ci pentru dinamica din lumea reală a interacțiunilor interpersonale. Suntem pricepuți să citim limbajul corpului, să înțelegem contextul social și să cooperăm cu ceilalți. Mediul online poate prelua unele dintre instinctele noastre sociale și le poate exploata sau denatura. Acest lucru poate duce la rușine publică online sau la acțiuni colective ineficiente, mai degrabă decât la tipul de pedeapsă din partea unei terțe părți care este adesea necesară pentru a stimula cooperarea.

Ce ne rămâne?

Atunci când amploarea masivă a internetului interacționează cu instinctul oamenilor de a simți compasiune pentru victimele încălcărilor morale, aceasta poate duce la oboseala compasiunii.

Procesele pe care Robertson și Van Bavel le descriu au intrat în politica noastră. Cum altfel se poate explica obișnuința a milioane de alegători, poate chiar a unei majorități, față de lista tot mai mare de fărădelegi ale lui Trump?

"Aproape 5 miliarde de oameni sunt pe rețelele de socializare", a scris Van Bavel:

Utilizatorul mediu este online timp de 3 ore pe zi și parcurge aproximativ 300 de metri de conținut de știri - înălțimea Statuii Libertății.

Abia începem să înțelegem cum afectează acest lucru relațiile noastre și sentimentul de identitate, ca să nu mai vorbim de societate și democrație. Deși efectele ar putea fi mici pe o bază zilnică sau săptămânală, există motive să credem că ar putea conta foarte mult la scară de ani sau decenii, datorită bazei mari de utilizatori.