Munții din adâncul Pământului: Vârfurile sunt de patru ori mai înalte decât Everestul

• Tweet

Adâncul Pământului conține lanțuri muntoase vaste, cu vârfuri de până la patru ori mai înalte decât Everestul. Samantha Hansen, explorator al Universității din Alabama a făcut o descoperire incredibilă.

Era o zi orbitoare de vară în Antarctica. Prin genele înghețate, Samantha Hansen a privit cu ochii în sus peisajul lipsit de trăsături: un zid alb, în care susul era la fel ca josul, iar pământul se amesteca perfect cu cerul. În aceste condiții dezorientante, cu temperaturi de aproximativ -62C, ea a identificat un loc potrivit în zăpadă și a scos o lopată.

Hansen se afla în interiorul sumbru al continentului, nu Antarctica pitorească și relativ blândă din excursiile pe vasele de croazieră, ci un mediu neiertător, rareori înfruntat chiar și de animalele sălbatice locale. Ca parte a unei echipe de la Universitatea din Alabama și de la Universitatea de Stat din Arizona, ea căuta lanțuri "muntoase" ascunse, vârfuri pe care niciun explorator nu a pus vreodată piciorul, pe care lumina soarelui nu le-a luminat vreodată. Acești munți apar în adâncul Pământului.

Era anul 2015, iar cercetătorii se aflau în Antarctica pentru a instala o stație seismologică - echipamente, pe jumătate îngropate în zăpadă, care le-ar fi permis să studieze interiorul planetei noastre. În total, echipa a instalat 15 în toată Antarctica.

Structurile asemănătoare munților pe care le-au dezvăluit sunt absolut misterioase. Dar echipa lui Hansen a descoperit că aceste zone de viteză ultra-joasă sau ULVZ, așa cum sunt cunoscute, sunt, de asemenea, susceptibile de a fi aproape omniprezente, oriunde v-ați afla în lume, ele pot fi la pândă mult sub picioarele dumneavoastră. "Am găsit dovezi pentru ULVZ cam peste tot unde ne-am uitat", spune Hansen. Întrebarea este - ce sunt acestea? Și ce caută ele în interiorul planetei noastre?

Munții ciudați din interiorul Pământului apar la un prag critic: cel dintre nucleul metalic al planetei și mantaua stâncoasă din jur. Această tranziție abruptă este, după cum subliniază echipa lui Hansen, chiar mai drastică decât schimbarea proprietăților fizice dintre roca solidă și aer. De zeci de ani, ea îi tentează pe experți, pe cât de enigmatică, pe atât de influentă pentru geologia planetei.

Deși "granița nucleu-manta" se află la mii de kilometri de suprafața Pământului, există o cantitate surprinzătoare de schimburi între adâncurile sale insondabile și lumea noastră. Se crede că este un fel de cimitir pentru bucăți antice de pe fundul oceanelor - și ar putea fi chiar la originea existenței vulcanilor în locuri neașteptate, cum ar fi Hawaii, prin crearea unor autostrăzi supraîncălzite către scoarță.

Povestea Munților adânci ai Pământului a început în 1996, când oamenii de știință au explorat granița dintre miez și manta, mult sub centrul Oceanului Pacific.

Ei au făcut acest lucru studiind undele seismice create de evenimente masive care se cutremură la sol: de obicei cutremure, deși bombele nucleare pot obține același efect. Aceste valuri trec chiar prin pământ și pot fi captate de stațiile seismice din alte locații de pe suprafața sa, uneori la mai mult de 12.742 km (7.918 mile) distanță de unde au început.

Examinând căile pe care valurile le parcurg în timp ce călătoresc, cum ar fi modul în care sunt refractate de diferite materiale, oamenii de știință pot pune împreună o imagine asemănătoare razelor X a interiorului planetei.

Când cercetătorii s-au uitat la valurile generate de 25 de cutremure, au descoperit că au încetinit inexplicabil când au ajuns la un petic zimțat pe limita miez-manta. Acest vast lanț muntos din altă lume a fost foarte variabil, unele vârfuri s-au întins pe 40 km (24,8 mile) până în manta, echivalentul a 4,5 ori înălțimea Everestului. Între timp, altele aveau doar 3 km (1,7 mile) înălțime.

De atunci, munți similari au fost găsiți pândind în locuri împrăștiate în jurul miezului. Unele sunt deosebit de mari: un exemplar monstru ocupă un plasture de 910 km (565 mile) sub Hawaii. Cu toate acestea, până în ziua de azi, nimeni nu știe cum au ajuns acolo sau din ce sunt făcuți.

O idee este că munții sunt părți ale mantalei inferioare care au fost supraîncălzite datorită apropierii lor de miezul incandescent al Pământului. În timp ce mantaua poate atinge 3.700 C , aceasta este relativ ușoară, miezul poate atinge maxime de îndoire a atomului de 5.500 nu departe de temperatura de la suprafața Soarelui.

Se sugerează că cele mai fierbinți părți ale graniței miez-manta pot deveni parțial topite și asta este ceea ce geologii văd ca Ulvz. Alternativ, munții de pământ adânc ar putea fi făcuți dintr-un material subtil diferit de mantaua din jur. Incredibil, se crede că ar putea fi rămășițele scoarței oceanice antice care au dispărut în adâncurile sale, scufundându-se în cele din urmă de-a lungul a sute de milioane de ani pentru a se așeza chiar deasupra miezului.