Ioan Aurel Pop în "scandalul statuii": Mircea Vulcănescu nu a săvârșit infracțiuni de genocid contra umanității!

• Tweet

Istoricul clujean Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, sare în apărarea lui Mircea Vulcănescu. Cercetând documentele, istoricul susține că Mircea Vulcănescu „nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității" și „crime de război". Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului" și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război" ", așa cum susțin detractorii săi moderni.

Iată textul, integral citat de Napoca News:

O opinie în „cazul" Mircea Vulcănescu

De obicei, regimurile dictatoriale așază între primele lor gesturi de autoritate epurarea culturii de elementele neconforme, de personalitățile cu opinii diferite, iar pentru aceasta recurg la metode precum dărâmarea de statui, rebotezarea unor străzi, interzicerea cărților și arderea lor în public. Procedeul este ademenitor, însă, și pentru anumiți intelectuali democrați care nu acceptă decât teoretic pluralismul opiniilor. Iar astăzi, odată cu afirmarea neomarxiștilor, a „progresiștilor" și a adepților „culturii anulate/ anihilate" („Cancel Culture"), actul negării unor personalități din trecut care au avut alte atitudini decât cele actuale dominante este tot mai des întâlnit în unele cercuri contemporane. Astfel, au fost condamnați Aristotel (care afirmase că sclavul este „o unealtă vorbitoare"), Shakespeare (pentru „cultivarea violenței", pentru viziunea sa în „Neguțătorul din Veneția" etc.), Cervantes (pentru că și-a însușit bunuri publice sau pentru că a admis comerțul cu sclavi), Cristofor Columb (pentru că a omorât indigeni în Cuba), mulți președinți americani (proprietari de sclavi și ucigași de amerindieni), de curând răposatul papă Benedict al XVI-lea (pentru aderarea la organizația tineretului hitlerist și pentru înrolarea în armata germană în Al Doilea Război Mondial). Nici Nelson Mandela nu a scăpat fiindcă, într-un interviu, l-a făcut pe Fidel Castro model întru respectarea drepturilor omului și pentru că a opinat pentru returnarea de către statul Israel către arabi a teritoriilor „anexate" (Cisiordania, Fâșia Gaza, Înălțimile Golan). Unii dintre cei menționați și mulți alții vor fi greșit, evident, alții au greșit doar în mințile unora dintre noi, ei exprimând, de fapt, puncte de vedere proprii ori concepții morale ale epocilor în care au trăit. „A greși este omenesc, dar a persevera în greșeală este drăcesc". Însă chiar și greșelile unor mari creatori, ale unor mari personalități nu sunt întotdeauna motive pentru ca aceștia să sufere „damnatio memoriae".

Au fost multe personalități cu putere de decizie și cu manifestări reprobabile, personalități care s-au pus în serviciul unor forțe condamnate de istorie. Cei mai mulți au plătit pentru faptele lor. dar faptele trebuie cântărite în fiecare caz în parte cu mult discernământ. Alte personalități au participat la viața publică pentru că au trebuit să trăiască, să-și întrețină familiile sau să împiedice agravarea răului. Nu ne alegem noi, oamenii, epocile în care trăim. În anii Războiului al Doilea Mondial și în perioada premergătoare acestuia, era foarte dificil, inclusiv pentru mințile cele mai luminate, să aprecieze care pericol era mai mare, cel hitlerist sau cel stalinist (comunist). Mulți români au sperat că alianța cu Germania va cruța România de ororile „dictaturii proletariatului", care ciuntise România, care ucisese pe teritoriul URSS milioane de oameni, inclusiv foarte mulți evrei. Istoria a voit ca regimurile fasciste de orice fel, generatoare ale Holocaustului și ale altor orori, să fie condamnate de justiția umană și de istorie. Noi am rămas în partea de lume dominată de regimurile comuniste. Mari scriitori, artiști plastici, compozitori, interpreți au trăit și au creat în timpul dictaturilor de extremă dreaptă. Nu au fost cu toții perfecți, nici luptători în rezistență și nici eroi, dar au lăsat în urmă creații valoroase, cu mesaje generoase pentru viitor. Cei care nu au devenit cu adevărat criminali de război merită soarta oricărui intelectual de marcă: recunoașterea, aprecierea și popularizarea operelor și personalităților lor. Mulți analiști spun că posteritatea îi prețuiește pe marii creatori pentru opera lor, nu pentru viața lor (care poate să fie plină de greșeli). Viața s-a dus, a fost perisabilă, pe când opera rămâne. Pe de altă parte, nu este etic ca cele două aspecte - viața ți opera - să fie complet despărțite. Ele interferă prin mii de fire și se completează și determină adesea una pe alta.

Într-o astfel de situație se află Mircea Vulcănescu, funcționar de rangul al doilea în aparatul de stat al României interbelice și în acela din timpul guvernării lui Ion Antonescu. Victoria Națiunilor Unite - concret, în cazul României, a Uniunii Sovietice - l-a adus pe banca acuzaților, ca pe toți înalții funcționari și oameni politici ai epocii dintre cele două războaie mondiale și din anii 1940-1944. Și-a sfârșit viața tragic, în închisoare, la 48 de ani. Mai ales din cauza ignoranței, a tendinței de a judeca trecutul după anumite concepții de astăzi, a tratării în bloc a unor situații diferite și chiar a răutății, „cazul" Mircea Vulcănescu revine din când în când în atenția unei părți a opiniei publice.

„Deciziunile" din anii 1946 și 1948 ale Curții de Apel București și, respectiv, ale Înaltei Curți de Casație, prin care Mircea Vulcănescu a fost condamnat la opt ani de temniță grea, au fost luate în baza unei legi de pedepsire a criminalilor de război. Procesul a fost unul colectiv și s-a desfășurat în temeiul „justiției populare" de inspirație stalinistă. Totul a decurs în condițiile aservirii complete a aparatului de justiție față de ocupantul sovietic și în prezența trupelor sovietice. În acei ani, toți intelectualii români care avuseseră poziții în aparatul de stat din perioada interbelică și din anii războiului mondial erau declarați „burghezi", „fasciști", „hitleriști", „dușmani ai poporului", „dușmani ai URSS" etc. Protagonistul nostru a fost acuzat de „militare pentru hitlerism", de permiterea intrării armatelor germane în țară, de declararea și continuarea războiului contra URSS. Or, în niciuna dintre aceste situații (devenite capete de acuzare), Mircea Vulcănescu nu a avut putere de decizie ori responsabilitate. Prin urmare, condamnările pronunțate atunci, sub un regim sovietic, de „dictatură a proletariatului", ar trebui considerate de plano nule și neavenite (anulate) și procedat de la caz la caz, printr-o reanalizare a fiecărui dosar în parte. În 2016, Curtea de Apel București nu a confirmat sentința de condamnare a lui Mircea Vulcănescu din 1948, acuzând „încălcarea principiilor de drept" și „lipsa de echitate a procedurilor" justiției în acei ani de după război.

Mircea Vulcănescu l-a refuzat pe Nae Ionescu, filosoful care i-a cerut scutiri de taxe, din principii etice

Dar să reluăm faptele din epocă. Despre funcționarul public Mircea Vulcănescu știm cu precizie că n-a fost membru al niciunui partid politic. Mai știm, de asemenea, că Vulcănescu, din postura de director general al Vămilor, îl refuza în 1936 pe Nae Ionescu, filosoful, care-i cerea scutiri de taxe vamale pentru un automobil. Motivul refuzului era etica profesională. Din poziția de director al Datoriei Publice, Vulcănescu refuză să voteze în 1938 Constituția lui Carol al II-lea. Aceasta reintroducea pedeapsa cu moartea, un principiu respins de teologul și filosoful Mircea Vulcănescu. Drept urmare, în ziua votării Constituției, acesta l-a anunțat pe superiorul său, Ministrul de Finanțe Mircea Cancicov, că refuză să voteze noua Constituție. Simultan, și-a înaintat demisia din funcția de director al Datoriei Publice. Pentru că demisia a fost respinsă de Carol al II-lea, Mircea Vulcănescu a rămas în funcție. El a fost acuzat de antisemitism, pentru acte comise ca subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în timpul guvernării Antonescu, un post pe care l-a acceptat cu greu, pentru că ar fi dorit să lupte pe front împotriva Uniunii Sovietice. E limpede că etica istorismului resemnării (formulată de el) și comportamentul exemplar de funcționar public a lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 nu pot exclude practicile pentru care este acuzat de antisemitism. Cu toate acestea, tocmai etica istorismului resemnării și tocmai comportamentul exemplar de funcționar public ale lui Mircea Vulcănescu de dinainte de 1941 reclamă o cercetare atentă a practicilor pentru care acesta este acuzat de antisemitism. Acest lucru este necesar pentru a se stabili clar responsabilitatea politică a funcționarului Mircea Vulcănescu. Ca teolog și filosof, Mircea Vulcănescu nu a fost antisemit.

Instanțele bolșevice nu i-au găsit nicio vină

După cum notează Gabriel Andreescu în articolul său („Câtă ideologie, câtă cunoaștere în cazul Mircea Vulcănescu"?, în „Observatorul Cultural", 21.07.2017), instanțele care s-au succedat nu au reușit să-i găsească nici o responsabilitate personală. „Din fericire, dosarele de la CNSAS ne oferă astăzi accesul la avatarurile acestui proces și putem face, astfel, aprecieri în completă cunoștință de cauză. După circa o jumătate de an de la începerea anchetei, la 19 septembrie 1946, Procurorul delegat la Curtea de Apel București a stabilit că nu există nimic care să confirme acuzele la adresa învinuitului". Participarea lui Mircea Vulcănescu la ședințele Consiliilor de Miniștri, în calitate de subsecretar de stat, nu constituie o vinovăție, căci: „Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat". Cu atât mai puțin poate fi incriminată intervenția lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura [...] activitatea profesională ce îi fusese răpită de legile rasiale anterioare". În ce privește acuzațiile în chestiunile economice, „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini (Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253-255)". În ciuda acestei hotărâri de închidere a cazului, deși nu a fost depus vreun recurs în timpul legal, Curtea de Apel București a reluat procesul. Mărturii în favoarea lui Mircea Vulcănescu au depus atunci o serie de personalități precum Dimitrie Gusti, Eugen Bălan, Vasile Băncilă, Eugen Cristescu, Henry H. Stahl. Acuzațiile aduse lui Mircea Vulcănescu în chestiunea evreiască sunt, în special, indirecte, adică țin de faptul că a girat, prin prezența sa, dar și prin declarații, o serie de decizii politice împotriva populației evreiești. În martie 1941, se pronunță în problema exproprierii bunurilor evreiești: comentează criteriile de identificare ca „evreu"; emite opinii în cazul măsurilor de „românizare a economiei"; se implică prin declarații în privința taxelor pe care evreii trebuiau să le plătească în locul serviciului militar. Ceea ce trebui observat este că toate aceste chestiuni nu sunt decizii luate de către funcționarul public Mircea Vulcănescu, ci doar intervenții, mai degrabă tehnice, în chestiuni decise dincolo de competența sa explicită. Mircea Vulcănescu s-a pronunțat în urma unor decizii deja luate și pe care nu le putea bloca, sau a dus la îndeplinire aceste decizii. Rămâne chestiunea girării prin prezență, cu toate nuanțele care decurg de aici, și a îndeplinirii acestor măsuri, în calitatea pe care o avea în Ministerul Economiei. Jean Ancel, unul dintre istoricii Holocaustului românesc, acuzator de altfel la adresa activității sale în guvernul Antonescu, notează: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit".

Lui Mircea Vulcănescu îi aparține conceptul de istorisismul resemnării

Mircea Vulcănescu este considerat filosoful și economistul Școlii Sociologice de la București, fiind ancorat profund în peisajul filosofic european. Are contribuții esențiale în „dimensiunea românească a existenței", cu formule noi precum „personalismul teofanic", „calapoadele de gând", „ispitele active", „reacțiunile tipice" ale comunității culturale românești. S-a raportat mereu la „metafizica creștină", a studiat filosofia morală engleză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, etica lui Kant, filosofia lui Freud. Ecourile creației sale s-au resimțit în cadrul filosofic european. Merită subliniată contribuția lui Mircea Vulcănescu la un creionarea unui model etic pe care l-a denumit istorismul resemnării. În esență, era vorba despre un model valoric și comportamental adresat tinerilor, în special acelora din generația sa. Istorismul resemnării presupunea hotărârea tinerilor „de a asculta chemarea vremii, renunțând la ei înșiși și la autorealizarea lor, dacă trebuie, pentru a fi cu adevărat folositori altora". În mare, aceasta a fost filosofia de viață a lui Vulcănescu. Adică un ascetism intramundan de respirație ortodoxă, care ar fi putut schimba din interior, grație exemplului personal și excepțional, practicile patrimoniale din statele periferiale întemeiate de politicieni și de rubedeniile acestora. Monahismul administrativ imaginat de Vulcănescu contrasta puternic cu ascetismul intramundan weberian (al lui Max Weber), eficient în statele metropolitane întemeiate de militari. Istorismul resemnării era complet diferit de „activismul disperării", etica majorității tinerilor din perioada interbelică, după Vulcănescu. Aceștia căutau credințele la modă, spiritul de turmă și un șef căruia să i supună orbește. Etica istorismului resemnării, căutarea originalității, respingerea ideologiilor timpului și, nu în ultimul rând, individualismul implicat de această etică sunt tot atâtea ingrediente care i-ar fi putut spori reziliența filosofului Mircea Vulcănescu față de antisemitismul vremii. În concluzie, Mircea Vulcănescu este o personalitate marcantă a culturii românești din secolul al XX-lea.

Mircea Vulcănescu a trăit și acționat într-o societate discriminatorie, în cadrul căreia s-a practicat în mod categoric antisemitismul. Filosoful s-a înscris în angrenajul acestei societăți și a participat indirect, a fost martor la luarea unor decizii odioase, condamnate de istorie. Dar nu ne alegem noi epocile în care trăim. Mircea Vulcănescu nu a luat în mod nemijlocit, din proprie inițiativă, decizii care să se poată înscrie în ceea ce justiția numește „infracțiuni de genocid contra umanității" și „crime de război". Nu a fost condamnat vreodată de „Tribunalul Poporului" și nici nu a primit stigmatul de „criminal de război". Personalitatea aflată în atenție nu a făcut parte din vreo organizație de tip fascist sau legionar. În consecință, Mircea Vulcănescu rămâne o figură luminoasă a patrimoniului culturii românești, iar numele său nu se cuvine să fie supus niciunei cenzuri.

Ioan-Aurel Pop