De ce a eșuat proiectul Avrocar, aeronava care arătă ca o farfurie zburătoare dintr-un film SF și folosea efectul Coandă

• Tweet

Nu este din spațiul cosmic, dar cu siguranță arată ca așa. În anii 1950, Forțele Aeriene Canadiene doreau să creeze un vehicul cu decolare și aterizare verticală (VTOL) care să nu poată fi detectată de radare, să intercepteze avioanele inamice și să decoleze la viteze mari. VZ-9AV, cu forma sa unică de farfurie, a fost soluția propusă.

Designerul, John Carver „Jack" Frost, a proiectat Avrocarul pentru a profita de efectul Coandă, un principiu care impune devierea jeturilor de fluid în apropierea suprafețelor curbe pentru a oferi portanță și tracțiune de la un motor prin suflarea de evacuare din janta unui avion circular. Este un efect care poartă numele academicianului, savantului, fizicianului și inventatorului român Henri Coandă care a fost pentru prima dată observat de Coandă în 1910 în timpul probei de testare a avionului inventat de el, Coandă-1910, primul avion cu reacție.

Proiectele și testele originale pentru Avrocar au sugerat că va putea zbura cu de trei ori viteza sunetului. Pe măsură ce construcția a continuat, proiectul a devenit prea scump, iar în 1958, guvernul SUA a preluat restul finanțării proiectului. Cu toate acestea, după luni de cercetare și proiectare, prototipul nici măcar nu a reușit să facă o ascensiune completă pe cer. Designul a fost în cele din urmă abandonat, iar aeronava nu a fost niciodată revizuită. În 2007, aeronava a fost achiziționată de Muzeul Național al Forțelor Aeriene ale Statelor Unite și de atunci a fost restaurată.

Avrocarul poate arăta ca o farfurie zburătoare dintr-un film SF, dar a fost conceput pentru scopuri practice. Proiectele inițiale ale avionului promiteau că va putea atinge viteze de trei ori mai mari decât viteza sunetului, creând astfel bombardierul supersonic de vânătoare pe care îl doreau canadienii. Designul circular al navei a fost mai mult decât o alegere estetică. Proiectele inițiale pentru Avrocar au folosit mai multe motoare turborreactor în jurul centrului navei.

Echipa AV Roe a construit două modele pentru a satisface Armata SUA și Forțele Aeriene. Armata dorea o „aeronava durabilă și adaptabilă, de transport și recunoaștere pe tot terenul" care să înlocuiască actualele nave ușoare de observare, precum și elicopterele. Forțele aeriene au fost mai intrigate de capacitățile verticale de decolare și aterizare ale Avrocarului. Dacă totul mergea conform planului, aeronava ar fi putut să zboare sub radarul inamicului și să accelereze la viteza supersonică.

Ultimul Avrocar avea aproape 8 metri în diametru, 1,6 metri înălțime și cântărea mai mult de 5.000 de kilograme. Inginerii au prezis că Avrocarul va atinge înălțimi de peste 3000 de metri. Cu toate acestea, testele au arătat în curând că Avrocar-ul nu va zbura prea curând. Avrocarul devenea instabil atunci când se ridica la mai mult de un metru deasupra solului. Lipsa tehnologiei informatice disponibile la acea vreme și defectele de design au impus piloților să controleze fiecare motor separat, ceea ce s-a dovedit incredibil de dificil.

Până în decembrie 1961, proiectul a fost abandonat. Echipa de ingineri care a lucrat la proiect a descoperit că designul circular al aeronavei nu era foarte aerodinamică și nici nu se pretează la invizibilitate. În plus, echipa AV Roe a descoperit că aeronava nu putea depăși 56 de kilometri pe oră. Dar efortul nu a fost un eșec total. Avioane precum AV-8B Harrier II, V-22 Osprey și F-22 Raptor folosesc tehnologie descoperită în timpul procesului Avrocar.

Avioane precum F-35B pot efectua manevre scurte de decolare. Ventilatorul de ridicare necesar pentru efectuarea unor astfel de manevre a fost dezvoltat în timpul lucrului la Avrocar . În 2007, Muzeul Național al Forțelor Aeriene din SUA a achiziționat și restaurat unul dintre modelele de testare. Celălalt prototip a fost achiziționat de Muzeul de Transport al Armatei SUA în 2019.