Concursul EVZ/ Hai România cu sprijinul ZiuaNews: Afacerea BRAD PITT - Noaptea unei veri de vis!

• Tweet

Publicam azi, asa cum am promis, povestirea de pe locul II a Concursului EVZ/ Hai România, cu sprijinul ZiuaNews, care a fost anuntat in podcastul lui Robert Turcescu de joi, o emisiune a EVZ TV de mare popularitate.

Participantii au fost rugati sa dezvolte intr-o nuvela patania unei românce care a fost inselata online cu 1.500 de euro, crezand ca este in legatura cu Brad Pitt care s-ar fi indragostit de ea. Robert Turcescu a pus la bataie 1.000 de lei din fonduri proprii, Octavian Hoandra a plusat cu 500 de lei si un urmaritor fidel al emisiunii - dl Tătulescu - a adaugat si el 500 de lei, astfel premiul a ajuns la 2.000 de lei.

Locul I - 2.000 de lei i-a fost atribuit de juriu (Robert Turcescu, Octavian Hoandra, Bogdan Comaroni) Bristenei Arcuș cu "Dragoste si algoritmi", Locul II - Nicolae Badea cu "Noaptea unei veri de vis" și Locul III - Monica Alexandru cu "N-a avut noroc, săraca", pe care o vom publica poimaine.

Mai multe amanunte, la finalul acestui video, timing 1:01:20... Povestirea de pe locul al II-lea, după Video

Noaptea unei veri de vis

Mariana clipea din ce în ce mai des, soarele de sfârșit de august zăpăcind-o cu bănuți de aur ce jucau pe pernă. Căscă îndelung și se întinse încă somnoroasă sub cearșaf, dorind să prelungească starea de dulce lenevire. De aceea, îi luă câteva secunde bune până să realizeze că îi zâmbea tavanului, ca proasta. Pentru că Mariana era îndrăgostită. Bătrână, proastă și îndrăgostită, ar fi spus Leni, singurul ei copil.
***
Mariana s-a ivit pe lume in vara lui 1962 dovedindu-se, încă de la naștere, o fire mai plăpândă. După aproape două săptămâni de stat în incubator la prematuri, a ajuns în sfârșit acasă. Bunică-su s-a oprit din ciocănit la gardul păsărilor, a privit nedumerit la zgâmboiul mic și negru, apoi la noră-sa, mama Marianei și a conchis: „Vezi, dacă a stat la cuptor, s-a ars". A sărutat pe frunte pruncul, după care și-a reluat ciocănitul, cu acea liniște de om care toată viața a trăit din truda palmelor. Nu era om rău Mitică Corbea dar avea o gură spurcată și rareori se ferea să spună ce gândește cu adevărat. Comunist vechi, (prinsese și perioada de ilegalitate) era prăpăd cănd lua cuvântul în ședințe. Până și prim-secretarul județului îl lua cu binișorul : „ Hai nea Mitică, parcă zău așa..." dar niciodată nu își termina vorba. Când s-a pensionat Mitică Corbea, toată organizația de partid a întreprinderii a zis bogdaproste. Greul a căzut apoi pe Lina, nevastă-sa, care a trebuit să se obișnuiască să se împiedice de el prin casă și prin curte toată ziulica. Cănd și-a văzut nepoata, Lina a prins să bocească de bucurie și a pus cazanul cu apă la fiert, pentru scăldătoarea copilei. A incropit apa, a cercat-o cu cotul și a pus în albie și niscai ierburi, doar de ea știute. A mai boscorodit câteva vorbe, a făcut apoi semnul crucii deasupra apei și și-a scăldat nepoata pentru prima dată, cerându-i norei să fie cu luare-aminte, să știe cum se face. Când maică-sa și-a reluat serviciul, Mariana a rămas in grija bunicilor. Tatăl ei, Petre Corbea, muncea ca strungar la întreprinderea de utilaj greu din localitate iar mama, Mioara, lucra la fabrica de confecții, renumită în toată țara pentru cămășile făcute aici. Amândoi munceau în schimburi și aduceau acasă bani frumoși, astfel încât copilei nu i-a lipsit nimic. Problemele s-au ivit în primul an de cămin, unde a fost dată de la vârsta de trei ani. Copila se bucura să fie împreună cu alți prichindei de seama ei dar s-a dovedit a fi o fire moale, neripostând atunci cănd era îmbrâncită sau trasă de codițe de către ceilalți copii. Se mulțumea să plângă, retrasă într-un colț. Nedumeriți, mai ales că Mariana nu-i pâra educatoarelor, colegii au sfârșit prin a o lăsa în pace, ba chiar o includeau și pe ea în jocurile lor. Bineînțeles că tot ea era cea legată la ochi la „baba oarba" sau „punea ochii" la „ascunsa"dar hei, era și ea acolo, în gașcă! Iar când băieții iși făceau pelerine din cearșafuri (după masa de prânz aveau program de somn, fiecare copil avea pătuțul lui) și se credeau cavaleri, Mariana era mereu pe post de cal. Dar necheza bucuroasă în patru labe, cu micul derbedeu-cavaler în cârcă, în timp ce educatoarele erau pe la cafele și țigări.
***
La carte au dat-o de la șase ani. Școala era o clădire sărăcăcioasă, situată în cartierul învecinat Lacu-Dulce, peste calea ferată. Primele zile a mers de mână cu maică-sa, până a învățat drumul. Linia de tren despărțea cartierul lor de cel unde era școala. Mult spus cartier, era mai degrabă o mahala, mai în țigănime. Părinții ar fi vrut-o la o școală mai acătării dar nu aveau ce face, repartizarea elevilor se făcea în funcție de adresa de domiciliu. Adevărul este că până la școală nu făceai nici zece minute. Mergeai de-a lungul căii ferate, treceai linia de tren pe la barieră si hop, imediat pe dreapta, dădeai peste clădirea școlii. Chiar în coasta ei, așezat strategic, se afla un chioșc de unde mama îi cumpara in fiecare dimineață o ciocolată Cibo. Așa a fost Mariana convinsă să nu plângă și să rămână la ore. Ciocolata și Costică, colegul ei de grupă, pușlamaua de o călărea la propriu în joaca lor de la cămin. Înconjurată de necunoscuți, Mariana a mai prins oleacă de suflet când s-a văzut așezată în bancă alături de Costică. Din a doua săptămână, s-au dus singuri la școală. Dimineața, fetița îi bătea în poartă lui Costică, care locuia peste drum. Îi deschidea tanti Țuți, mama lui Costică. Femeia o poftea în casă, îi turna și ei o cană cu lapte și îi ungea o felie de pâine cu unt și magiun de prune. Chiar dacă mâncase înainte de a pleca de acasă, Mariana înfuleca fericită, alături de Costică. După ani buni, Mariana încă își mai amintea cana albă, cu buline mari, roșii. Cana lui Costică avea buline albastre. Își luau apoi ghiozdanele în spate și o porneau spre calea ferată. Când ajungeau aici, se luau instinctiv de mână, de parcă erau conștienți că intrau într-o altă lume. Fetița slăbuță și negricioasă și băiețelul blond, cu ochii rupți din cer. Părinții erau îngrijorați și nu prea, de acest traseu. Copiii de pe stradă obișnuiau adesea să se joace pe calea ferată, în ciuda amenințărilor venite din partea adulților. Puneau pe șinele de tren monede, cuie sau, dacă erau norocoși să găsească, capse folosite la împușcarea bolțurilor în beton. Uneori plecau în expediție de-a lungul șinelor dar nu în direcția școlii, ci în partea opusă, spre „blocuri". Adunau mai multe cărucioare de butelie sau de aragaz și le legau cu sârmă unul de celălalt. Șterpeleau de prin case și curți tot ce puteau: chiftele, roșii, brânză, castraveți, salam, pâine, tot ce prindeau la repezeală. Cei mai mici se urcau în cărucioarele pe care le căptușiseră cu preșuri de casă sau ce alte bulendre găsiseră în grabă. Doi băietani mai voinici înșfăcau mânerul primului căruț. Printr-o lege nescrisă, aceștia erau scutiți de a aduce provizii. Alaiul pornea în urletele băieților și chirăiturile fetelor. Roțile săltau în pietroaiele de pe drum, câinii lătrau furioși din spatele gardurilor iar gospodarii își făceau cruce. Unde se iveau primele blocuri se termina Oborul, cartierul lor și începea zona Piața Mare. Alte locuri, alt aer, alți copii. Copii încălțați, îmbrăcați și cu fețișoarele curate. Fete care săreau coarda dau jucau „elasticul" și băieți care băteau mingea la bara de covoare, în dreptul scării. Copii născuți la bloc, ce mai! La început, au avut aceeași reacție ca europenii la sosirea hoardelor mongole: au fugit în casă. Când s-au lămurit că dracii desculți și pe jumătate despuiați au alte planuri, se opreau din joacă, ba chiar le făceau cu mâna. Vitejii din Obor treceau netulburați mai departe, până unde se terminau blocurile. Aici, calea ferată se avânta peste un pod scurt, pe deasupra Străzii Republicii. Finis Terrae, capătul lumii! De aici, nici măcar cei care trăgeau cărucioarele nu merseseră vreodată mai departe. Acum, era timpul să adape bidivii. De unde nu te așteptai, răsăreau monedele de 10 și 25 de bani. Făceau cheta și cumpărau de la chioșcul din colț sifon cu aromă de zmeură. Trăgătorii primeau căte un pahar mare iar ceilalți, câte doi la pahar, cum se nimerea. Cel mai vârstnic fluiera o dată scurt și toată liota se arunca în cărucioare, începea lungul drum către casă. Zmeii trăgeau mai mult la pas. Câte un prichindel, răzbit de foame, ronțăia pe furiș o coajă de pâine, să nu-l vadă ceilalți. La jumătate calea-ntoarsă, se afla clădirea părăsită a fostului atelier de căruțe. Locul era năpădit de stuf și de papură și din ochiurile răzlețe de apă broscoii se răsteau la soarele ce începea să cadă. Se însera. Manea și Tudor, cei mari, plecau după vreascuri, prin fostul depozit de cherestea al fabricii. Erau veri buni, Manea trecea într-a opta iar Tudor era cu un an mai mic decât el. Ceilalți dădeau jos din cărucioare preșurile și bulendrele și le așterneau peste praful încins în care foșneau gâze de toate neamurile. O fetiță mai curajoasă încerca să prindă în stuf un calu-popii, o libelulă grasă și verzuie. Se întorceau ăi mari, cu brațul plin de lemne. Aprindeau focul și scoteau merindele. Manea deschidea gioarsa lui de briceag rusesc și tăia totul mărunt, într-un castron mare, de plastic. Roșii, castraveți, brânză, ardei, salam și ceapă, tot ce aduseseră cu ei. Scoteau coltucele de pâine și înfulecau încântați din bunătăți. Lupii se băteau la gura lor, nu alta! Începeau să apară primele stele. Tudor trăgea din buzunar un pachet mototolit de Mărășești și își aprindea o țigară. Aprindea și Manea. Limbile de foc prindeau putere, o dată cu înserarea. Lumini și umbre alergau peste fețișoarele mânjite de sudoare și de colbul de pe drum. Cei mici începeau să se milogească de Manea să le mai povestească cu indienii. Odată se gârbovea Manea, de ziceai că îmbătrânise pe neașteptate. Cu glas sfătos, de bunic, le povestea isprăvile Ulzanei, căpetenia apașilor. Cowboy, indieni, arcuri și săgeți, cai sălbatici, totul se învârtea ca un carusel nebun în jurul focului, sub ochii căscați de uimire ai copiilor. Manea văzuse filmul la cinema Republica cu ai lui dar mai băga și de la el că de, așa s-a născut folclorul! Stingeau focul și porneau ușurel spre casă. Mama o aștepta pe băncuța din fața porții. O urechea bine, îi lua căruciorul, o arunca în albie și o săpunea la propriu, cu săpun de casă. Apa caldă și mirosul de pelin din săpun o toropeau imediat. Din ce-i punea mama dinainte, bea doar cana de lapte și se prăbușea în vise cu indieni, alergați de broscoi uriași, însetați de sânge...
***
Toate bucuriile străzii erau acum departe. Vara trecuse și luase cu ea și vacanța mare. O dimineață mohorâtă de octombrie burnița dușmănoasă și un vânt subțire înfiora fâșurile celor doi copii. Priveau cu uimire la marfarul înțepenit pe șine și la oamenii în uniforme ce discutau aprins. Doi ceferiști și un milițian, după haine. Arătau spre roțile unui vagon, unde se zăreau două mogîldețe, de o parte și de cealaltă a șinei de cale ferată. Curioși, se apropiară de tren. La vederea lor, adulții îi luară la goană și îi amenințară că, de nu traversează pe la barieră, va fi vai de mama lor. Se îndepărtară în grabă, nu înainte de a observa că cele două mogâldețe erau de fapt jumătățile unui trup omenesc. În urma lor, milițianul își dădu cascheta pe ceafă și își slăbi centironul. Nu înțelegea, nici să-l pici cu ceară. Victima avea doar o rană superficială la frunte în rest, nimic. Dacă nu ar fi avut o șină de tren în loc de curea, ai fi spus că a adormit pe linie. Se lăsă pe vine, să vadă mai bine. Unde trecuse roata trenului, puloverul de lână verde se întărise ca tabla. Dar cel mai ciudat lucru erau picioarele. Răposatul avea doar un ciorap, iar pantofii și celălalt ciorap zăceau câțiva pași mai încolo. Piciorul complet desculț era curat, fără nici o zgărietură. Mai auzise el de oameni cărora le săriseră hainele de pe ei în momentul unei morți violente, dar crezuse că-s basme. Stația pârâi pe neașteptate, făcăndu-l să sară ca ars. Baza îl anunța că cei de la criminalistică sunt pe drum. Se hlizi în sinea lui, gândindu-se cum or să-și explice deștepții de procurori treaba cu ciorapii.
***
Anii au trecut tihniți, între verile petrecute mai mult prin copaci sau pe acoperișurile caselor și călăritul porcului, la Ignat. Școala mergea binișor, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Marianei îi plăcea mult să citească dar nu prea se împăca cu socotitul. În ce privește caligrafia, trecuseră de la toc cu peniță și călimară, la stilouri. Fata avea un scris foarte frumos, era mereu lăudată de educatoare și, mai apoi, de profesoara de română. Colegul ei, Costică, avea un scris de te treceau fiorii. Nu era vina băiatului, era stângaci și îl siliseră să scrie cu mâna dreaptă. Spre deosebire de Mariana, care era mediocră, dar muncitoare, Costică avea o memorie excelentă, reținea totul din clasă. Nu-i plăcea să-și facă temele pentru acasă dar la tablă se descurca de minune, grație ținerii de minte. Cănd au trecut la istoria antică și au învățat despre scrierea cuneiformă, toată clasa a recunoscut în pozele din carte scrisul lui Costică. De atunci, toți l-au strigat Tutankamon. Prin clasa a șaptea, dracii de băieți din școală au făcut o descoperire epocală. Veceul era o clădire de cărămidă, situată la vreo douăzeci de pași de corpul principal. Era impărțită în două, pe lungime. Fiecare secțiune era divizată la rândul ei în compartimente individuale, fără uși. Existau două intrări separate, pentru fete și băieți, dar gropa de deversare era comună. Printr-un plan diabolic, derbedeii au hotărât să se pișe toți în aceeași gaură din podeaua de beton. Cu timpul, urina acumulată deasupra rahatului crease o peliculă care reflecta imaginea găurii din podeaua de partea opusă, cea a fetelor. În pauze, se holbau la fundul fetelor care aveau ghinionul să folosească respectivul compartiment. Printre primele victime s-a numărat și Mariana. Când a aflat, a crezut că intră în pământ de rușine. Mai ales că borfașii se cocoțau pe gardul școlii și-o descântau:
Mariana, Mariana
Ia-ți chiloți că vine iarna
Ia-ți chiloți cu găurele
Să-ți vedem p...a prin ele
Fata începea să plângă iar Costică, alias Tutankamon, se repezea să-i ia la șuturi. Mai dăduse de pământ cu vreo doi băieți mai mari decât el și mulți îi știau de frică. Era subțire și vânos, tot o inimă. Pe la sfârșitul clasea a șaptea, începu să nu o mai însoțească pe Mariana în drumul spre casă. Se înhăitase cu unii din Lac și mergeau în parcul Monument, unde se băteau cu cei din cartierul Hipodrom. Dacă nu găseau cu cine să se bată, controlau la buzunare liceenii care se plimbau prin parc. Cu două săptămâni înainte de vacanța de vară, nea Fane, talăl lui Costică, s-a trezit cu sectoristul la poartă. Era cătrănit rău și îl ținea de guler pe odorul de fiu-său, pe Tutankamon. În armată, milițianul fusese leat cu nea Fane și îl prețuia mult pe acesta. Așa se explica faptul că i-l adusese plocon la poartă, în loc să-i facă actele pentru centrul de minori de la Tichilești. Trei nopți a dormit Costică doar pe burtă, de la vânătăile lăsate pe spate de centura lui nea Fane...Când s-au mai ogoit durerile, l-a luat de ceafă și l-a dus la nea Gică Baltă, antrenorul de box de la clubul Voința. Meșterul l-a pus pe băiat să dea un pumn unuia dintre sacii spânzurați de tavanul sălii. Cănd a văzut că dă tare și mai ales că dă cu stânga, bătrânului i-au scânteiat privirile. Din acel moment, nea Gică s-a ocupat îndeaproape de Costică, învățându-l să boxeze pe ambele gărzi, atât pe dreapta cât și pe stânga. Până la sfârșitul clasei a opta, Tutankamon câștigase toate turneele de juniori locale și regionale. Rar învingea la puncte, de obicei își făcea adversarul KO. Fusese deja luat în evidență de liceul cu program sportiv din localitate, după terminarea școlii generale urma să învețe la ei. În acea vară, turneul final al campionatului național se ținea în orasul lor, la arena de box din buricul târgului. Aceasta era o construcție în întregime metalică, practic era un amfiteatru de fier forjat și tablă de jur-împrejurul ringului. Meciurile de juniori se țineau în deschidere, dimineața. Tutankamon și-a croit drum până în finala categoriei sale, unde a picat cu un sportiv de la Steaua, un țigănuș la fel de vânos ca și el. Tabloul făcea toți banii, unul tuciuriu și celălalt bălai, amândoi la fel de înalți și la fel de hotărîți să câștige. Stelistul se mișca iute și era foarte tehnic, de vreo două ori îl încolțise pe Costică. Dacă ar fi avut forța acestuia în pumni, tuciuriul demult l-ar fi pus jos. Spectatorii spărgeau nervoși semințele vândute de o țigancă grasă și tropăiau pe podelele de metal răcnind sfaturi către campionul local. La un moment dat, unul mai ghiduș strigă încurajator: „hai România!" Tribunele explodară în râs ca un vulcan. Costică simți instantaneu presiunea psihică pusă pe stelist. Schimbă fulgerător garda pe stânga și lovi fără milă. Croșeul găsi fără greș bărbia brunetului punând capăt meciului. Noul campion național se dezmetici realizând că a câștigat doar după câteva minute bune, la pieptul unui nea Gică cu ochii umezi.
***
Liceul i-a despărțit, inevitabil. Tutankamon devenise elevul liceului cu program sportiv, dimineața avea antrenament iar după-masă ore. Mariana se înscrisese la liceul de industrie ușoară, patronat de fabrica de confecții din localitate. În plus, Costică pleca adesea in turnee, cu echipa de box. Duse erau zilele când făceau să bubuie acoperișurile de tablă ale caselor în drumul lor spre caise și cireșe... Mariana începea să se transforme într-o domnișoară în toată regula. Nu era o fată foarte frumoasă dar avea o talie subțire, de viespe. Dar ce o scotea în evidență erau ochii mari, căprui-verzui. Începuseră să o fluiere băieții pe stradă, însă gândul ei era doar la Costică. Nu-și amintea exact momentul când își dâduse seama că era îndrăgostită de Tutankamon. Poate când l-a văzut din tramvai stând de vorbă cu o colegă de-a lui, înotătoare la liceul sportiv. Fufa arăta bestial și se dădea clar la el, dar Costică, ca orice adolescent, era prea prost să-și dea seama. Așa cum nu-și dădea seama de sentimentele Marianei, pe care o vedea în continuare doar ca pe cea mai bună prietenă. Când a coborât în stație la Libelula, Mariana deja o ucisese pe parașută în toate modurile posibile. Pășea furioasă pe lângă blocuri fără să bage în seamă echipa de fluierători-atârnători din dreptul micii piețe de cartier. Trecu de blocul ei și merse mai departe, până la scara unde locuia Tutankamon. Tanti Țuți, bucuroasă ca întotdeauna să o vadă, îi puse dinainte un platou cu prăjituri de casă și nelipsita cană cu lapte. Ținea tare mult la fata cuminte și curată și în sinea ei își dorea să-i vadă împreună, pe viitor. Cănd s-au demolat casele din Obor și s-au mutat la bloc, femeia s-a văzut deodată cu mult timp liber la dispoziție. Fără o gospodărie cu animale și tot tacâmul, nu erau prea multe de făcut într-un apartament. De aceea, primea cu drag vizitele Marianei, căreia începuse să-i împrumute din cărțile ei apărute în colecția „romanul de dragoste", alea cu rombul roșu pe copertă. În timp ce comentau tragedia prin care trecea regina Margot, sosi și nea Fane de la muncă. O luă în brațe pe Mariana și o sărută pe amândoi obrajii, spunând ca de obicei că așa noră le-ar trebui lor. Fata roși și îngăimă ceva a negare, luându-și rămas bun. Pe scări, dădu nas în nas cu Tutankamon ce urca fluierând, ca pulărăii de la țară, vesel nevoie-mare. O întrebă mirat de ce nu mai rămâne, dacă tot a ajuns și el. Îi răspunse repezit, nici ea nu știa de ce, că s-a făcut târziu. Costică tăcu mâlc gândindu-se că este acea perioadă a lunii, cănd fetele sunt mai nervoase ca de obicei. Mariana s-a ținut tare până la parter, unde s-a așezat pe vine și a plâns cu sughițuri.
***
După bacalaureat, Costică a fost luat de cei de la Dinamo și dus la București, în șoseaua Ștefan cel Mare. De data asta boxa la seniori și era înconjurat de sportivi la fel de valoroși, concurența fiind acerbă. Se împrieteni repede cu doi dintre ei care îi fuseseră adversari, pe când boxau la juniori. S-a împrietenit și cu Trandafir, țigănușul pe care îl făcuse KO pe vremuri. S-au reîntâlnit tot în finală, de data asta la seniori. Tutankamon, căci porecla îl însoțise la București, a învins din nou, dar la puncte. Primul lui titlu de campion național la seniori. Peste două zile, la Unirii, s-a izbit în mulțime de Trandafir, care belise ochii la fel de mari ca și Costică. I-a bufnit râsul pe amândoi. Și-au strâns mâna și au plecat să bea o bere, ca băieții. Bucureștiul, mare și vibrant, nu a fost niciodată pe gustul lui Tutankamon. Născut și crescut în orășelul de pe Dunăre, băiatul tânjea adesea după străzile cu salcâmi sau după zilele fierbinți petrecute pe plaja Perla, la scăldat și uitat după gagici. După aproape patru ani petrecuți în capitală, la vârsta de 23 de ani, Costică se întoarse în orașul natal ca sergent major de miliție, aducând cu el patru titluri de campion național la categoria mijlocie. Făcuse și armata, de formă, la o unitate din Băneasa. Pusese mănușile în cui și dorea să se dedice total profesiei de milițian, recunoscător boxului ce îl transformase dintr-un potențial infractor într-un om al legii. Locuia tot cu părinții și începuse munca la miliția municipală. Trecea cât de des putea pe la sala de box să mai stea de vorbă cu nea Gică sau să mai schimbe doi-trei pumni cu foștii colegi. Bătrânul antrenor îl prezenta puștilor începători spunând cu mândrie că Dragu Constantin s-a născut campion iar el, Gică Baltă, doar l-a antrenat. Bobocii bâțâiau de emoție in fața marelui Tutankamon, jurându-și în sinea lor să ajungă și ei la fel de mari sportivi, într-o bună zi. Sala de box era situată în același complex sportiv cu liceul de sport, terenurile de tenis și bazinul olimpic de înot, toate așezate la intrarea în parcul Monument, în spatele noii Săli Polivalente. Așa se face că într-o după-amiază se auzi strigat, pe când ieșea de la sală. Era chiar ea, Veronica, frumusețea care îi dădea târcoale în timpul liceului. Lucra ca instructor de înot la bazin, terminase și ea antrenamentul pe ziua respectivă. Vederea ei îi tăie respirația, era o femeie frumoasă, în toată puterea cuvântului. După primele cuvinte și sărutări pe obraz, hotărâră se bea un suc la o terasă din parc. Depănară amintiri din timpul liceului, bârfiră câțiva dintre foștii colegi, vremea trecea pe nesimțite. Veronica avea și ea cu ce se lăuda, cucerise o medalie de aur la Europene, în proba de 100 m liber, stabilind un nou record european la vremea aceea. Li se făcu foame, comandară câte o friptură și o sticlă de vin. Nu se mai săturau unul de prezența celuilalt, a trebuit să-i măture chelnerii. Costică s-a oferit să o conducă acasă. Veronica a râs spunând că locuiește foarte aproape. Într-adevăr, obținuse o garsonieră prin Direcția Sportivă în cartierul Hipodrom, adică la zece minute de mers pe jos. Costică a condus-o până la ușă, ea l-a invitat la o cafea și uite-așa marele Tutankamon își pierdu virginitatea, sentimental și sexual vorbind. Au urmat trei luni nebunești în care viața lui Costică s-a împărțit între serviciu și relația cu Veronica. Ai săi aproape că-l dăduseră dispărut, trecea pe acasă doar să-și mai ia schimburi. Pe Mariana o văzuse doar de căteva ori de când se întorsese în oraș, lucra și ea în ture. În schimb, l-a zărit ea, pe stradă, la braț cu Veronica. Mariana era tot în tramvai, se întorcea de la muncă. A înghețat inima în ea, noroc că era așezată pe un scaun. Câteva săptămâni nu a mai fost om, la muncă era buimacă, mai-mai să-și prindă degetele la mașina de surfilat. Vârtejul s-a oprit într-o dimineață, când Veronica s-a urcat în trenul de Constanța. Pleca pentru câteva zile, să-și vadă sora mai mare. După două săptămâni, Veronica i-a trimis o carte poștală în care îl ruga din suflet să nu o mai caute. Tutankamon a turbat pe loc. S-a rugat de șefi și a obținut câteva zile libere. A plecat la Constanța, încercând zadarnic să dea de urma ei. Parcă o înghițise pământul, sau marea. După două zile a dat cumva de un fir cu ajutorul lui Stavru, fost coleg de club, milițian în Constanța. Veronica devenise iubita fiului prim-secretarului județului și toți îl sfătuiră să o uite. S-a întors acasă suferind ca un câine. La serviciu își făcea datoria dar devenise ursuz, nu mai era Tutankamon cel glumeț de altă dată, gata oricând să spună un banc. Șefii aflaseră câte ceva din povestea cu Veronica și vreme de câteva zile au stat în cumpănă dacă să-i ia sau nu pistolul din dotare. Când nu era de serviciu, îl găseai în sală la nea Gică, lovind sacii ca un nebun. Meșterului i se rupea sufletul văzându-l cum se chinuie. Îl trase într-o zi de o parte și îi spuse că acesta era doar primul KO pe care i-l administra viața și că, în mod sigur, vor mai urma și altele. Tot șpilul era să se ridice cât mai repede, înainte ca numărătoarea să ajungă la zece. Tutankamon dădu încet din capul său bălai și îl îmbrățișă strâns pe omul care îl făcuse mare.
***
Pentru Mariana, perioada liceului a fost una cenușie. Rămasă fără tovărășia lui Tutankamon care mereu îi lua apărarea și o făcea tot timpul să râdă, fata se integră mai greu în colectivul clasei. Majoritatea elevilor erau fete, dat fiind profilul liceului. Nimerise în bancă cu Tănțica, o ființă cam ștearsă dar care mânca matematică pe pâine. Cu ajutorul acesteia, Mariana a reușit să mai priceapă câte ceva din algebră și geometrie, căt să obțină un 7 decent în catalog. În schimb, era prima din clasă la engleză. Celelalte fete le ignorau, considerându-le cam toante. Amândouă purtau exemplar uniforma de liceu: șosete trei sferturi albe, pantofi de culoare închisă, sarafan negru, bentița albă și părul împletit în coade. Până și numărul matricol era regulamentar cusut, la mâneca stângă. Nu se amestecau în bârfe și nici nu flirtau cu băieții mai mari. Niște plicticoase, ce mai ! Și-au luat revanșa în vacanța de vară, cu vârf și îndesat. Luna iulie începuse toridă și toată lumea căuta refugiu la Dunăre, la ștrandul pentru copii sau la bazinul de înot din parc. Pe timpul verii, bazinul olimpic era deschis publicului, în weekend. Se scoteau balizele și bazinul devenea o piscină imensă, mai mare dragul să plonjezi în apa albastru-verzuie. Exista un chioșc cu înghețată și răcoritoare iar în difuzoare ABBA cânta despre o fată pe nume Chiquitita. Cochetele clasei pășeau atent printre cearșafuri, căutând un loc să-și pună catrafusele. Mai să se împiedice de Mariana și Tănțica, tolănite la soare pe rogojini de plajă. Amândouă aveau pe frunte ochelari de soare de firmă și răsfoiau reviste Neckermann. Purtau costume de baie identice, dintr-o bucată, cu spatele gol. Costumele erau clar aduse „din afară", materialul roș-albastru era de cel supraelastic, care se usca imediat, iar pe lateral se răsfățau dungile Adidas. Pupezele de colege le-au salutat mieros, fals entuziaste, era clar că și-au luat-o peste bot. În spatele întregii opulențe se afla tatăl Tănțicăi, căpitan de marină fluvială, care ajungea cu remorcherul până la Viena. După liceu, s-au angajat amândouă la fabrica de confecții. Salariul era bun dar nu mai aveai pe ce cheltui banii, Ceaușescu schimbase foaia. Deschiderea către Occident era doar o amintire și raționalizarea golise rafturile magazinelor. Începuseră să fie invitate pe la chefuri, mai mergeau și prin Disco Ring, în centru. Marianei îi plăcea mult să danseze dar când vreun băietan se mai lăsa furat de val și încerca să o pipăie, îl respingea imediat. Unul singur îi căzuse oarecum cu tronc. Au ieșit în oraș de vreo câteva ori, au fost chiar și la film. S-a lăsat sărutată și poate că ar fi devenit ceva serios, cu timpul, dacă idiotul n-ar fi fost proaspăt însurat și cu nevastă cu burta la gură. Tot Tănțica i-a deschis ochii, boul respectiv era amic cu un văr de-al doilea. S-a refugiat în citit și în croitorie, ai ei îi cumpăraseră o mașină de cusut Ileana, de Sfânta Marie trecută. Când s-a trezit cu Tutankamon la ușă, inima i-a zvâcnit de bucurie. Costică ținea într-o mână un buchet de trandafiri și în cealaltă o cutie cu vișine în ciocolată. A doua zi, Mariana urma să împlinească 23 de ani și el trecuse mai devreme, ziua următoare era de serviciu. Flăcăul era aproape de nerecunoscut. Slăbise, avea cearcăne iar în colțurile gurii îi apăruseră două cute amare. N-a stat mult, doar cât să bea o cafea. Închise ușa în urma lui, cu senzația unui gol oribil în tot trupul.
***
Alte fete erau mai norocoase, Tănțica de pildă. De mai bine de un an, era în dragoste cu Nelu, fost coleg de liceu cu ele, la clasa de mecanică fină. Băiatul lucra ca mecanic la fabrica de confecții și era topit după Tănțica. Într-o bună zi, când se întorsese și tatăl ei din cursă, Nelu se blindă cu un buchet de garoafe, un carton de prăjituri Brateș și o sticlă de Fetească. Puse pe el ce avea mai bun și merse acasă la fată, să-i ceară mâna de la părinți. Nunta s-a ținut la începutul lunii septembrie, pe o vreme superbă. Mariana a fost domnișoară de onoare și a dat o căruță de bani pe rochie, luată de la Casa Modei. A mers având ca partener pe Costică, doar ea știa săraca cât se rugase de urs să o însoțească. Tutankamon încă bolea după Veronica, nu-i ardea lui de ieșit în lume. Fata a început să plângă și i-a spus că se va face de râsul lumii, mâine-poimâine împletește coadă albă și n-are și ea cu cine să meargă la o nuntă. A sărit și tanti Tuți în capul lui, până la urmă l-au urnit din casă. A fost nuntă bogată, de oameni cu stare. Le-a cântat formația Azur, a lui Nelu Vlad, deja celebră în toată țara. Când repertoriul a trecut pe muzică ușoară, Mariana l-a ridicat cu japca de la masă. Pe acordurile de început ale melodiei „Unde dragoste nu e, nimic nu e", au pășit pe ringul de dans. Fata i-a cuprins gâtul cu brațele și s-a lipit toată de el. Și-a îngropat fața în umărul lui, să nu-i vadă nimeni lacrimile. În momentul acela înțelegerea, ca o explozie de lumină, se produse în capul lui Costică. Cutremurat, realiză cât de mult îl iubea fata asta, Dumnezeu știe de când iar el, dobitocul, suspina după cai verzi pe pereți. O împinse cu delicatețe, cât să o poată privi în ochi. O sărută pe gură fără să-i pese de cei din jur și o strânse puternic în brațe, hotărât să nu-i mai dea drumul niciodată.Tot restul nopții a fost un vis neclar, pentru amândoi. Mariana s-a mai dezmeticit puțin la final, când buchetul aruncat cu șustă de Tănțica o pocnit-o drept în frunte.
***
Răpăiala scurtă, de vară, i-a prins exact când ieșeau de la ofițerul stării civile. Au alergat cu țipete și râsete către mașini, zicând că ăsta-i semn de belșug și de noroc. Țigăncile cu fuste, care așteptau la poartă tinerii însurăței ca să-i stropească cu apă, menind de bine, au rămas mofluze, cu gălețile în mână. Au urmat slujba de la Biserica Greacă și pozele de la foto Modern. Petrecerea de nuntă s-a ținut în restaurantul hotelului Belvedere, pe malul Dunării. Nași mari au fost Stavru din Constanța cu nevastă-sa, Elena. Venise și Trandafir cu iubita lui, o blondă frumoasă, dar cam aiurită. Fata era hippie și purta o rochie de pânză topită, pictată de mână, de ea însăși. Nelipsita traistă de sfoară împletită îi atârna de-a curmezișul pieptului generos. În rest, arătau bestial împreună. Socrii mari și mici stăteau la aceeași masă, privind lăcrimos la copii. Lipseau Mitică și Lina Corbea, plecați de câțiva ani la cimitirul Sf. Constantin, să-și doarmă somnul de veci. Nunta a fost de pomină. Mariana și Costică au deschis dansul pe melodia lor. Erau tineri, erau frumoși, erau îndrăgostiți. Radia parcă din ei o lumină, ca din icoanele cu sfinți. Atenți cu toți invitații, treceau pe la fiecare masă să ciocnească un pahar cu oaspeții. Atmosfera începea să se încingă. Când nu mâncau din bunătățile cărate de ospătari, toată lumea era pe ringul de dans. Hore, sârbe, tangouri dar și muzică machidonească, la cererea nașului mare. Stavru luase chifteaua și juca geamparalele, pe coate și pe genunchi. Nașa, nici ea mai dusă la biserică, chiuia și bătea din palme răsucindu-se pe vârfuri în jurul bărbatului. Erau luați de ani buni dar se iubeau ca la început. Când formația a luat o pauză, s-a pus muzică la stație. Atunci s-a nimerit și Mike Oldfield, cu celebra sa Moonlight Shadow. Blonda lui Trandafir, Cristina, a înnebunit subit. Desculță, s-a îndreptat în transă spre ringul de dans. Sărea și se învârtea cu brațele ridicate ca aripile unei păsări, cu o grație ce tăiase răsuflarea nuntașilor. Rochia ba i se mula pe corp, ba flutura largă, aruncând văpăi tomnatice de verde, galben și ruginiu. S-a întors la masă în aplauzele tuturor. Trandafir pleznea de mândrie. Se pilise puțin și cam începuse să dea din casă despre vremea petrecută cu Tutankamon, la București. Până nu i-au dat la țurloaie, pe sub masă, nu s-a potolit. Dar Mariana era mai preocupată de discuția cu Cristina, care promisese că le va picta câte o rochie, ei și Tănțicăi. Deja în al doilea trimestru de sarcină, Tănțica era mai potolită. Dansase câteva melodii cu Nelu iar acum aștepta cu nerăbdare tortul miresei. Începuse să se crape de ziuă, soarele se ițea deasupra Dunării. La masă cu socrii, nea Gică Baltă privea cu drag la ucenic, astăzi om la casa lui.
***
Pentru nepoata lui Mitică Corbea nu a fos greu să primească un apartament în blocurile noi, în zona bună a orașului. De la balcon se vedea Dunărea, iar mărimea sufrageriei și a celor două dormitoare era impresionantă. Nu au pornit chiar de la lingură, i-au ajutat părinții și au făcut și rată pentru mobilă. Faptul că așteptau un copil a contribuit mult la repartizarea unui apartament cu trei camere. Mariana a născut la termen o fetiță sănătoasă pe care au numit-o Elena, ca pe nașa. Au jucat și la botez și viața lor părea că intrase pe un curs firesc și tihnit, în armonie cu fericirea lor. Tutankamon fusese promovat plutonier și trimis la București, pentru un curs intensiv de specializare în arme și muniții. După două săptămâni de creieri pe moațe, Costică și-a luat atestatul, a făcut o beție acasă la Trandafir și a doua zi, pe la prânz, a pornit spre casă. În dreptul orașului Ianca, la ieșirea din localitate, o fetiță de câțiva ani a țâșnit în șosea, urmărând o minge de plajă. A călcat frâna la maxim și a tras de volan în stânga, evitând complet copilul. Tirul care venea din sens opus l-a izbit în plin, omorându-l pe loc. Jalea familiei și a prietenilor a fost de nedescris. Costică ieșea din ringul vieții la nici 26 de ani, lăsând în urmă o soție și o fetiță care abia învăța să meargă. Sicriul a fost purtat de colegii de muncă și de club, toți îmbrăcați în uniformă. Trandafir și Stavru l-au dus pe umăr plângând ca niște copii. Mariana era distrusă, urzeala realității se sfâșiase undeva, ceva sfărâmase înțelesul tuturor lucrurilor. Nașa Elena și Tănțica nu s-au dezlipit de lângă ea, fiindu-le teamă să nu facă vreo prostie. Și poate că și-ar fi pus capăt zilelor, dacă nu ar fi avut fetița. După înmormântare, a mai stat o săptămână la părinți după care s-a întors la ea acasă, în ciuda protestelor mamei. Așa că Mioara s-a mutat ea la Mariana acasă, spre bucuria ascunsă a lui Petre, sătul de cicăleala nevestei. Trecea pe la el să-i gătească și să îi spele, lăsându-l cu biblioteca și peștii lui din acvariu. Când îl vizitau să-și vadă nepoata, pe Leni, Petre se plângea că îi este greu singur, făcându-i Marianei cu ochiul, pe ascuns. Își iubea fata ca pe ochii din cap și ar fi dat orice să-i poată lua durerea din suflet.
***
După ce l-au împușcat pe Ceaușescu și au dat fabricile și pământul pe nimica toată, românii au început să simtă pe pielea lor bucuriile capitalismului. Fabrica de confecții se privatizase dar Mariana își păstrase locul de muncă, ba chiar fusese promovată șefă de secție. Leni creștea văzând cu ochii și era nedezlipită de bunică-sa, Mioara. O însoțea la piață și îi stătea pe cap în bucătărie când gătea, mânjindu-se toată cu făină sau sos de roșii. Mamaia Mioara gătea dumnezeiește ciorbe și tocane iar mamaia Țuți era specialista în prăjituri, numărul unu. Cu așa pedigree, nimeni nu s-a mirat când Leni s-a înscris la cursurile facultății de chimie și inginerie alimentară. Totodată, urma și cursurile școlii de bucătari, adăugând teorie acolo unde fusese doar practică. Vacanțele de vară le petrecea la Constanța, cu nașii de botez. Stavru și Elena nu fuseseră binecuvântați cu copii și vederea finei le umplea inima de bucurie. Fata muncea ca ajutor de bucătar la restaurantul-terasă ținut de nași pe malul mării, la 2 Mai. Stavru se pensionase din poliție și venise să-i ajute nevestei. Trăgeau tare toată vara, iarna o petreceau tihnit, în mica prăvălie cu încălțăminte din oraș. Leni se întorcea acasă cu bani buni pe care îi cheltuia pe cărți și haine. Prefera să facă naveta zilnic cu trenul, nu fusese de acord să stea la cămin. Dorea să petreacă cât mai mult timp cu mama ei. Pe tata îl știa doar din poze, un bărbat tânăr, cu părul bălai și ochi albaștri. Un tip super sexi, dacă ar fi stat să le asculte pe colegele de grupă din facultate, cărora le arătase fotografia tatălui. Mergea adesea cu Mariana la mormântul lui, unde aprindeau lumânări și se rugau pentru sufletele răposaților. Tot acolo odihneau și străbunicii, Lina și Mitică. Maică-sa nu pierdea ocazia să-i reamintească s-o îngroape alături de Costică al ei, când i-o veni vremea. Leni râdea mereu și îi spunea că arată prea sănătoasă și prea damă bine pentru a-și face griji. La 45 de ani, Mariana devenise o văduvă apetisantă. Își păstrase netezimea tenului și trupul de viespe dar hainele cernite pe care le purta mai tot timpul îi cam descurajau pe doritori. Avusese câteva aventuri, departe de ochii fetei, dar nimeni nu reușise să-l scoată pe Tutankamon din inima ei.
***
Cu diploma de licență în buzunar a plecat direct la Constanța, de data asta ca turistă. A trecut întâi pe la 2 Mai, să-și vadă nașii de botez. Stavru și Elene începuseră sezonul estival și le-ar fi prins bine o mână de ajutor, dar au refuzat oferta fetei. În schimb, i-au dat un plic cu 2000 de euro, cadou de absolvire. Elena a scos din poșetă cheile apartamentului din oraș și a îndemnat-o să se bucure de mare și de viață în tihnă, cât o crede ea de cuviință. Cu lacrimi de recunoștință în ochi, Leni și-a sărutat nașii și s-a instalat în apartamentul lor din Constanța ca la ea acasă. Pleca la plajă dimineața, bronzându-se și citind sau ascultând muzică la căști. La prânz, venea acasă să mănânce și să se odihnească. Mai pe seară, ieșea pentru o cafea și o înghețată la vreo terasă fără pretenții. Dacă vremea era proastă, se arunca în crătiți și gătea bunătăți pe sufletul ei. Pe Xavier l-a cunoscut pe plajă, se căznea de vreo câteva zile să își așeze salteaua cât mai aproape de a ei. Era înalt și atletic, cu mers de felină. În a treia zi, și-a făcut curaj să o salute cu un gest amical din mână. I-a răspuns la fel și și-a văzut mai departe de citit. De fapt nu mai citea, ci se amuza întrebându-se când își va face curaj să-i vorbească. Leni se făcuse o fată frumoasă, înaltă și blondă ca tatăl ei. De la Mariana moștenise trupul de invidiat și ochii imenși, căprui-verzui. Nu este de mirare că omul se chinuia ca un pește pe uscat. În cele din urmă, dorința a biruit instinctul de conservare. S-a apropiat ezitând și a cerut permisiunea să se așeze lângă ea. Vorbea o românească pocită rău și Leni s-a prefăcut că nu înțelege o iotă. Omul a dat-o pe engleză. S-a prezentat și i-a spus că este spaniol din Valencia. Într-o spaniolă aproape curgătoare, l-a poftit să se așeze lângă ea. Xavier s-a arătat surprins și bucuros să o audă vorbind în limba lui, întrebând-o cum de învățase limba lui Cervantes. I-a povestit despre românce și telenovele și despre legătura profundă și indestructibilă creată între ele de însuși Tatăl Ceresc. Tânărul a izbucnit în râs și a mulțumit lui Dumnezeu pentru această lucrare minunată. I-a spus că a terminat arheologia și că venise în România să vadă ruinele cetăților grecești de la Tomis, Callatis și Histria. Vizitase și mozaicul roman, își pregătea elemente pentru un viitor masterat. Următoarele zile le-au petrecut înotând, bronzându-se și vorbind câte în lună și-n stele. Serile ieșeau la câte o terasă, mereu alta. Xavier o conducea până la scara blocului, luându-și rămas bun cu un sărut pe obraz. Într-o seară l-a invitat la ea, spunând că vor lua cina acasă. Xavier a venit cu un buchet de flori și o sticlă de vin. După primele îmbucături, spaniolul era în extaz, nu mai contenea cu laudele. Spunea că știe ce vorbește, ai lui dețineau un restaurant in Valencia, restaurant de o stea Michelin. Au petrecut restul serii mâncănd, bând vin și ascultând muzică. Când Xavier a remarcat că s-a făcut tărziu și se pregătea să cheme un taxi, l-a privit lung în ochi și i-a spus să rămână.
***
Pe Brad Pitt l-a văzut pentru prima oară în 1999 la cinema Central. Rula filmul Șapte ani în Tibet și în sală dacă erau vreo douăzeci de spectatori. Când a apărut Brad pe ecran, Mariana a simțit că o ia cu leșin, nu-i venea să-și creadă ochilor. Acolo sus, pe ecran, certându-se cu „nevastă-sa", era chiar Costică al ei, cap tăiat. Asemănarea era absolut șocantă. Femeia nu a înțeles mai nimic din film, întreaga ei atenție fiind concentrată pe chipul actorului. Cu fața brăzdată de lacrimi, a stat nemișcată peste două ore. O dulceață amară îi sfâșia pieptul într-o agonie pe care nu o mai credea posibilă, după atâția ani. La sfârșit, a ieșit năucă din sala de cinema și a luat un taxi până acasă, nu o mai duceau picioarele. A zăcut în casă toată ziua următoare iar a treia zi a mers la cimitir, unde a scăldat mormântul în lacrimi. Anul următor a plecat cu Tănțica la București, la invitația Cristinei. Soția lui Trandafir era acum profesoară la Arte. Își lansa prima expoziție de pictură și vroia să la aibă alături. Venea și Elena lui Stavru și abia așteptau să rămână doar între ele, la bârfă și la cafele. Simezele erau pe undeva, prin Centrul Vechi. La ieșire, au vrut să se plimbe puțin pe Lipscani și apoi să se oprească la o terasă. Au trebuit să renunțe, strada era blocată temporar. Cică venise Brad Pitt și filma pentro o nouă producție. Atât i-a trebuit Marianei, le-a luat pe sus pe fete să-l vadă pe Brad. Le-au oprit oamenii de ordine, nu înainte de a îl zări pe actor discutând aprins cu unul dintre membrii echipei de filmare. Era cam la vreo 50 de pași de ele și Mariana a simțit că i se taie picioarele de emoție. Când s-au oprit în cele din urmă la o cafea, Mariana i-a cerut Cristinei o țigară, prima țigară din viața ei.
***
La două luni după ce îl cunoscuse pe Xavier, Leni a fost invitată de acesta la Valencia, pentru o scurtă vacanță. După ce s-a sfătuit îndelung cu mama sa, și-a scos pașaportul și a pregătit bagajul. Părăsea țara pentru prima dată și emoțiile erau firești. De când Xavier se reîntorsese în Spania, vorbiseră zilnic la telefon și pe internet, dar adevărul era că urma să reîntâlnească un om cu care petrecuse doar câteva zile. S-a urcat totuși curajoasă în avion. Până la urmă, avea banii de la nași și vorbea bine limba, putea să se întoarcă acasă în siguranță, dacă lucrurile mergeau prost. Xavier a așteptat-o la aeroport, topit și el de emoție. Seara, la cină, a prezentat-o părinților săi. Nu acceptase în ruptul capului ca ea să-și ia o cameră la hotel, spunând „mi casa est tu casa". În ciuda evidentei bunăstări materiale, Juan și Clara Moreno erau oameni simpli, fără fițe. S-au îndrăgostit pe loc de Leni, iar când au aflat că lucrase ca bucătar și că avea pregătire universitară în tehnologia preparării alimentelor, tatăl lui Xavier a bătut fericit din palme. A implorat-o să-i treacă a doua zi pragul restaurantului. Unul dintre bucătari se îmbolnăvise pe neașteptate și avea nevoie de un înlocuitor măcar pentru o zi, până găsea pe altcineva. Îi cerea iertare, știa că venise în vacanță, dar era cu spatele la zid. Așteptau evaluarea pentru a doua stea Michelin și „meseanul misterios" putea trece oricănd pe la ei. Xavier se oprise cu furculița în aer, cam încruntat. Leni a zâmbit și a zis că ar fi onorată să lucreze fie și doar pentru o zi în bucătăria unui restaurant de o stea Michelin. În acel moment, Juan și-a spus în sinea lui că fiu-său ar fi cel mai mare tâmpit, de la Reconquista încoace, dacă ar lăsa să-i scape așa femeie.
***
Au urmat ani tulburi, întrega țară părea că se duce de râpă. Oamenii se înrăiseră, fiecare suspecta pe toată lumea. Mariana rămânea tot mai singură. Socrii plecaseră și ei din această lume, răpuși de dorul singurului lor copil. Petre Corbea îi părăsise și el cu un an în urmă și rămăsese doar cu mama ei. Mioara se ținea încă bine, în ciuda diabetului și reumatismului care o mai chinuia uneori. Cum era de așteptat, Leni a rămas definitiv în Spania. Venea ce-i drept de două ori pe an, uneori însoțită de Xavier. Cu excepția acestor vizite, viața lor curgea monoton și tihnit. Filmul Troy a scos-o din apatie. L-a revăzut pe Brad Pitt mai musculos și mai tânăr ca oricând, aducând moartea printre troieni. Cumva, realiza că alunecase pe o pantă periculoasă, în care se amestecau amintirea unui soț decedat cu imaginea idealizată a unui actor. În cele din urmă, a trebuit să recunoscă în sinea ei că făcuse o adevărată obsesie pentru Brad Pitt. Cinci ani mai târziu, în anul 2009, a mers la Cinema Mall să vadă Strania poveste a lui Benjamin Button, un film ciudat, care i-a dat mult de găndit. În acea noapte, a visat că ținea în brațe un nou-născut, căruia îi dădea să sugă la piept. Copilul avea chipul lui Brad Pitt, dar de fapt era Costică. Plăcerea creștea, devenea din ce în ce mai intensă. Orgasmul a fost atăt de brutal, încât s-a trezit pe loc, scăldată în sudoare. Răsufla greu și sacadat, gândindu-se jenată că va trebui să-și schimbe lenjeria intimă.
***
Leni devenise doamna Moreno și mâna dreaptă a socrului ei, Juan Moreno. Preluase conducerea restaurantului din Valencia și, după patru ani de muncă pe brânci,reușise să obțină a doua stea Michelin. Abia atunci și-a îngăduit să conceapă un copil. A născut un băiețel pe care l-au numit Pedro, în amintirea tatălui ei. L-au botezat în religia ortodoxă, la o biserică romănească din oraș. La botez au luat parte și bunica Mariana și străbunica Mioara, aduse cu mașina de Nelu și Tănțica. Nu s-ar fi urcat în avion, nici să le pici cu ceară. S-au înțeles bine cu cuscrii încă din prima zi, Clara neștiind ce să le mai pună dinainte. Când l-au luat în brațe pe nepot, femeile au început să plângă de bucurie mai întâi iar apoi, pentru că și-au adus aminte de cei morți. S-au intors în țară după o săptămână și viața și-a reluat ritmul ei tihnit. Pandemia a venit ca un țunami, distrugând toate reperele și valorile umane. Mânați din urmă cu biciul fricii, oamenii s-au predat complet unor ticăloși ce nu păreau născuți din femeie. Bătrânii cu boli cronice au fost cei mai loviți, fiind lăsați fără asistență medicală. Mioara a murit în toamna lui 2020, diabetul și celelalte boli pe care le mai avea punând capăt unei suferințe scurte. Leni a plâns zile în șir, neputând să vină în țară, din cauza restricțiilor. Femeia căreia îi datora atât de multe plecase pe ultimul drum, fără ca ea să-i fie la căpătâi.
***
Se dădu jos din pat, cu regret. Încă nu-i venea să creadă că toate astea i se întâmplau ei. De aproape o lună, vorbea pe tiktok și whatsapp cu însuși Brad Pitt. Actorul dăduse întâmplător peste profilul ei și se îndrăgostise de ea. Este adevărat că pusese la profil o fotografie de acum douăzeci de ani, în care arăta trăznet, dar tot nu-i venea să creadă că obiectul obsesiei din trecut făcuse, la rândul lui, o pasiune pentru ea. După zeci de ani, Mariana iubea din nou. Seară de seară, își scriau zeci de mesaje, presărate cu inimioare și pupici. Femeia începuse să se alinte ca o fetișcană. Ce mai, era varză! Cu toate aceste emoții în suflet, își bău în viteză cafeaua și se grăbi spre restaurant. După ce termina munca, vroia să treacă și pe la serviciul de curierat, să vadă dacă i-a sosit coletul de la Brad. Când războiul din Ucraina a pus pe fugă covidul, fata, ginerele și cuscrii au implorat-o se se mute cu ei. A vândut ambele apartamente și a cumpărat o căsuță cu patio, în apropierea Morenilor. Leni i-a oferit o slujbă la restaurant, la procesat zarzavat și legume. Când nu era la muncă, petrecea timpul cu Pedro. Băiatul era la școală dar știa să vorbească bine românește. Mariana vorbea bine spaniola, trăiască telenovelele, dar cu nepotul discuta doar în limba română. Acum curăța cartofi și se gândea la povestea ei de dragoste cu Brad Pitt. Discuta cu el doar prin mesaje pe whatsapp. I-a explicat că nu poate altfel, contractul cu impresarii este foarte strict și relațiile cu fanii sunt limitate în afara fan clubului. Când și-a exprimat cumva îndoiala cu privire la identitatea lui, Brad s-a supărat și a încetat orice comunicare. I-a trimis o poză cu permisul lui de conducere dar nu i-a mai răspuns deloc la mesaje. Mariana a blestemat clipa în care i-a dat de înțeles că nu prea crede în spusele lui. Aștepta cu groază să fie blocată, dar Brad a avut milă de ea. După trei zile de tăcere și coșmar, i-a răspuns cam sec, dar i-a răspuns. Până la urmă, s-a dovedit a fi o ceartă între îndrăgostiți. L-a întrebat care-i procedura cu fan clubul. Brad a lămurit-o că trebuie să achiziționeze un pachet VIP, care-i va conferi calitatea de membru și accesul nelimitat la activitățile fan clubului: premiere cinematografice, întâlniri cu actorul pe platourile de filmare, lansări de carte, etc. Pachetul costa 300 de euro și conținea legitimația de membru, completată cu toate datele ei personale plus diferite obiecte valoroase, deoarece purtau semnătura lui. Problema era că trebuia să plătească încă 1000 de euro pentru a trece coletul de vama europeană. Ar fi vrut să se sfătuiască și cu Leni, dar nu a îndrăznit să-i mărturisescă fiicei că era îndrăgostită de Brad Pitt, la 62 de ani. În cele din urmă, dragostea a învins. A efectuat toate plățile conform celor spuse de Brad și a primit un număr de transfer, cu care urma să ridice coletul peste câteva zile, adică azi. Termină cartofii și se înfipse în grămada de morcovi. Un gând pervers îi trecu prin minte, întrebându-se amuzată cum o arăta a lui Brad. Ziua trecea greu, Leni era plecată la o întâlnire de afaceri. Când a terminat munca, s-a dus glonț la oficiul poștal. Femeia de la ghișeu a căutat zadarnic în calculator, nu a găsit nici un colet pe numele ei. I-a arătat numărul de transfer primit de la Brad. Lucrătoarea a privit înșiruirea aiuristică de litere și cifre și i-a spus că ei nu folosesc așa ceva, ci coduri de bare. A încercat să ia legătura cu Brad, dar fusese blocată. S-a prăbușit pe un scaun din oficiu și femeia de la poștă a sărit să-i ofere un pahar cu apă. Încet, începu să proceseze întreaga grozăvie. Pierduse 1300 de euro, datele ei personale erau compromise și, cel mai rău din toate relele, Brad Pitt habar n-avea de existența ei. Seara, i-a povestit totul fetei. Leni a înțepenit de uimire dar a înțeles perfect ce se întâmplase. A privit cu dragoste la femeia asta chinuită, rămasă văduvă atât de tânără, cu un copil mic de crescut. O mamă care nu și-a permis să aducă vreun bărbat străin în viața fiicei sale. O femeie a cărei inimă a zăcut mai bine de treizeci de ani la doi metri sub pământ. I-a sărutat mâna mamei și i-a spus:
- Nu-i nimic mamă, pui tu banii la loc. De mîine, îți măresc leafa!
30 mai 2024, Dorohoi
Nicolae Badea