Seymour Hersh: Parteneri în Ziua Judecății de Apoi

• Tweet

În timp ce Ucraina începe o contraofensivă, iar șoimii lui Biden privesc, noua retorică din Rusia indică o renaștere a amenințării nucleare...

Plănuiam să scriu săptămâna aceasta despre războiul în expansiune din Ucraina și despre pericolul pe care îl reprezintă pentru administrația Biden. Aveam multe de spus. Adjunctul secretarului de stat Wendy Sherman a demisionat, iar ultima sa zi în funcție este 30 iunie. Plecarea ei a declanșat aproape panică în interiorul Departamentului de Stat cu privire la persoana de care mulți de acolo se tem că va fi aleasă pentru a o înlocui: Victoria Nuland.

Poziția de șoim a lui Nuland în ceea ce privește Rusia și antipatia față de Vladimir Putin se potrivesc perfect cu opiniile președintelui Biden. Nuland este în prezent subsecretar de stat pentru afaceri politice și a fost descrisă ca fiind "înnebunită", după spusele unei persoane care cunoaște direct situația, printre diferitele birouri ale Departamentului de Stat, în timp ce secretarul de stat Antony Blinken este pe drum. Dacă Sherman are o părere despre potențialul său succesor, și trebuie să aibă, este puțin probabil să o împărtășească vreodată.

Unii membri ai comunității americane de informații consideră că Biden este convins că perspectivele sale de realegere depind de o victorie sau de un fel de soluționare satisfăcătoare în războiul din Ucraina. Respingerea de către Blinken a perspectivei unei încetări a focului în Ucraina, exprimată în discursul său din 2 iunie din Finlanda, despre care am scris săptămâna trecută, este în concordanță cu această gândire.

Putin ar trebui condamnat pe bună dreptate pentru decizia sa de a arunca Europa în cel mai violent și distructiv război de la războaiele balcanice din anii 1990 încoace. Dar cei de la vârful Casei Albe trebuie să răspundă pentru dorința lor de a lăsa o situație evident tensionată să ducă la război când, poate, o garanție fără echivoc că Ucrainei nu i se va permite să adere la NATO ar fi putut menține pacea.

Contraofensiva Ucrainei se desfășoară lent în primele zile, astfel că știrile despre război au dispărut pentru scurt timp de pe primele pagini ale New York Times și Washington Post. Teama ziarelor de o altă președinție Trump pare să le fi diminuat apetitul pentru un reportaj obiectiv atunci când acesta oferă vești proaste de pe front. Veștile proaste ar putea continua să vină dacă puterea limitată a armatei ucrainene în materie de aviație și rachete continuă să fie ineficientă împotriva Rusiei.

În cadrul comunității americane de informații se crede că Rusia a distrus barajul vital Kakhovka de pe râul Dnipro. Motivul lui Putin este neclar. A fost sabotajul menit să inunde și să încetinească căile de acces ale armatei ucrainene către zona de război din sud-est? Existau locuri de depozitare a armelor și munițiilor ucrainene ascunse în zona inundată? (Comandamentul militar ucrainean își mută în mod constant stocurile în încercarea de a ține la distanță supravegherea prin satelit și țintirea rachetelor rusești). Sau Putin a fost pur și simplu un chip și a lăsat guvernul lui Volodymyr Zelensky să înțeleagă că acesta este începutul sfârșitului?

Între timp, a avut loc o escaladare a retoricii privind războiul și posibilele sale consecințe din interiorul Rusiei. Aceasta poate fi observată într-un eseu publicat în limbile rusă și engleză la 13 iunie de Serghei A. Karaganov, un academician din Moscova care este președintele Consiliului rus pentru politică externă și de apărare. Karaganov este cunoscut ca fiind un apropiat al lui Putin; el este luat în serios de unii jurnaliști din Occident, mai ales de Serge Schmemann, un corespondent de lungă durată la Moscova pentru New York Times și acum membru al consiliului editorial al Times. Ca și mine, el și-a petrecut primii ani ca jurnalist la Associated Press.

Unul dintre principalele puncte de vedere ale lui Karaganov este că războiul dintre Rusia și Ucraina nu se va încheia chiar dacă Rusia ar obține o victorie zdrobitoare. Va rămâne, scrie el, "o populație ultranaționalistă și mai amărâtă, umflată cu arme - o rană sângerândă care amenință cu complicații inevitabile și un nou război".

Eseul este impregnat de disperare. O victorie rusă în Ucraina înseamnă un război continuu cu Occidentul. "Cea mai gravă situație", scrie el, "poate apărea dacă, cu prețul unor pierderi enorme, eliberăm întreaga Ucraină și aceasta rămâne în ruine cu o populație care ne urăște în cea mai mare parte... Dușmănia cu Occidentul va continua, deoarece va susține un război de gherilă de grad scăzut". O opțiune mai atractivă ar fi eliberarea zonelor pro-ruse din Ucraina, urmată de demilitarizarea forțelor armate ucrainene. Dar acest lucru ar fi posibil, scrie Karaganov, "doar dacă și când vom reuși să frângem voința Occidentului de a incita și susține junta de la Kiev și de a o forța să se retragă din punct de vedere strategic."

"Iar acest lucru ne aduce la cea mai importantă, dar aproape nediscutată problemă. Cauza subiacentă și chiar fundamentală a conflictului din Ucraina și a multor alte tensiuni din lume... este eșecul accelerat al elitelor occidentale moderne conducătoare" de a recunoaște și de a face față "cursului globalizării din ultimele decenii".

Aceste schimbări, pe care Karaganov le numește "fără precedent în istorie", sunt elemente-cheie în echilibrul global al puterii care favorizează acum "China și parțial India, care acționează ca motoare economice, iar Rusia, aleasă de istorie pentru a fi pilonul său strategic militar". Țările din Occident, sub conducerea unor lideri precum Biden și consilierii săi, scrie el, "își pierd capacitatea de cinci secole de a sifona bogăția în întreaga lume, impunând, în primul rând prin forță brută, ordine politice și economice și dominație culturală. Așadar, nu va exista un sfârșit rapid al confruntării defensive și agresive occidentale în desfășurare".

Această zguduire a ordinii mondiale, scrie el, "se pregătește încă de la mijlocul anilor 1960... Înfrângerea din Irak și Afganistan, precum și începutul crizei modelului economic occidental în 2008 au fost repere majore". Toate acestea indică spre un dezastru pe scară largă: "Armistițiul este posibil, dar pacea nu este... Acest vector al mișcării Occidentului indică fără echivoc o alunecare spre cel de-al treilea război mondial. Acesta începe deja și poate erupe într-o adevărată furtună de foc, din întâmplare sau din cauza incompetenței și iresponsabilității cercurilor conducătoare moderne din Occident."

În opinia lui Karaganov - nu o aprob sau nu sunt în niciun caz de acord cu ea - războiul condus de americani împotriva Rusiei în Ucraina, cu sprijinul NATO, a devenit mai fezabil, chiar ineluctabil, deoarece teama de război nuclear a dispărut. Ceea ce se întâmplă astăzi în Ucraina, susține el, ar fi fost "de neconceput" în primii ani ai erei nucleare. La acea vreme, chiar și "într-un acces de furie disperată", "cercurile conducătoare ale unui grup de țări" nu ar fi "declanșat niciodată un război la scară largă în subcentrul unei superputeri nucleare".

Argumentul lui Karagonov devine din ce în ce mai înspăimântător de aici încolo. El concluzionează susținând că Rusia poate continua să lupte în Ucraina timp de doi sau trei ani, "sacrificând mii și mii dintre cei mai buni oameni ai noștri și măcinând... sute de mii de oameni care trăiesc pe teritoriul care acum se numește Ucraina și care au căzut într-o capcană istorică tragică. Dar această operațiune militară nu se poate încheia cu o victorie decisivă fără a forța Occidentul să se retragă din punct de vedere strategic, sau chiar să se predea, și fără a obliga America să renunțe la încercarea sa de a inversa istoria și de a-și păstra dominația globală... În linii mari, trebuie să 'zbârnâie', astfel încât Rusia și lumea să poată avansa nestingherite."

Pentru a convinge America să "zbârnâie", scrie Karaganov, "va trebui să facem din nou din descurajarea nucleară un argument convingător, prin coborârea pragului pentru utilizarea armelor nucleare stabilit la un nivel inacceptabil de ridicat și prin urcarea rapidă, dar prudentă, pe scara descurajării-escaladării". Putin a făcut deja acest lucru, spune el, prin declarațiile sale și prin desfășurarea în avans a armelor nucleare rusești în Belarus. "Nu trebuie să repetăm 'scenariul ucrainean'. Timp de un sfert de secol, nu i-am ascultat pe cei care ne-au avertizat că agresiunea NATO va duce la război și am încercat să amânăm și să 'negociem'. Ca urmare, avem un conflict armat grav. Prețul indeciziei de acum va fi mai mare cu un ordin de mărime."

"Inamicul trebuie să știe că suntem pregătiți să lansăm un atac preventiv ca represalii pentru toate actele sale de agresiune actuale și trecute, pentru a preveni o alunecare spre un război termonuclear global... Din punct de vedere moral, aceasta este o alegere teribilă, deoarece vom folosi arma lui Dumnezeu, condamnându-ne astfel la pierderi spirituale grave. Dar dacă nu facem acest lucru, nu numai Rusia poate muri, ci, cel mai probabil, întreaga civilizație umană va înceta să mai existe."

Noțiunea lui Karaganov despre o armă termonucleară ca fiind "arma lui Dumnezeu" mi-a amintit de o frază ciudată, dar similară, pe care Putin a folosit-o la un forum politic din Moscova în toamna anului 2018. El a spus că Rusia ar lansa un atac nuclear doar dacă sistemul de avertizare timpurie al armatei sale ar avertiza asupra unui focos nuclear care se apropie. "Am fi victime ale agresiunii și am ajunge în rai ca martiri", iar cei care au lansat atacul "ar muri pur și simplu și nici măcar nu ar avea timp să se pocăiască".

Karaganov a parcurs un drum lung în gândirea sa despre războiul nuclear în comparație cu remarcile sale dintr-un interviu cu Schmemann din vara anului trecut. El și-a exprimat îngrijorarea cu privire la libertatea de gândire în viitor și a adăugat: "Dar sunt și mai îngrijorat de probabilitatea tot mai mare a unui conflict termonuclear global care să pună capăt istoriei omenirii. Trăim o criză prelungită a rachetelor cubaneze. Și nu văd oameni de calibrul lui Kennedy și al anturajului său de partea cealaltă. Nu știu dacă avem interlocutori responsabili".

Ce ar trebui să înțelegem din încălzirea de rău augur a lui Karaganov? Remarcile sale reflectă în vreun fel politica de la vârf? El și Putin dau cu piciorul la ideea de a ști când sau unde să arunce bomba? Sau nu este nimic mai mult decât o expresie a complexului de inferioritate al Rusiei, vechi de zeci de ani, atunci când privește spre Vestul strălucitor, unde găsește - așa cum vedem astăzi în administrația Biden - o ostilitate nesfârșită față de Rusia.

"Aceasta ar putea fi clarinetul unei mișcări în Rusia", mi-a spus un observator de lungă durată al Kremlinului, "pentru o schimbare periculoasă de politică sau ar putea fi sau divagațiile ieșite din comun ale unui academician îngrijorat, dar profund rus." El a adăugat că orice strateg politic serios al NATO ar trebui să citească și să evalueze eseul. Este oare viitorul lumii cu adevărat doar în mâinile Rusiei - și nu în ale noastre?

Seymour Hersh