Analiză: Neoconservatorii vor război cu China!

• Tweet

Autor: Pepe Escobar

A fost o ședință foto pentru toate timpurile: un președinte Xi Jinping vizibil bine dispus l-a primit la Beijing pe centenarul "vechi prieten al Chinei" Henry Kissinger.

Oglindindind meticuloasa atenție chineză la protocol, s-au întâlnit la Vila 5 din Casa de oaspeți de stat Diaoyutai - exact acolo unde Kissinger s-a întâlnit prima dată în persoană cu Zhou Enlai în 1971, pregătind vizita lui Nixon în China din 1972.

Saga "Domnul Kissinger merge la Beijing" a fost o încercare "neoficială", individuală, de a încerca să repare relațiile chino-americane tot mai fracturate. El nu reprezenta actuala administrație americană.

Iată care este problema.

Toată lumea implicată în geopolitică este conștientă de legendara formulă a lui Kissinger: A fi inamicul SUA este periculos, a fi prietenul SUA este fatal. Istoria abundă în exemple, de la Japonia și Coreea de Sud la Germania, Franța și Ucraina.

După cum au susținut în privat destui savanți chinezi, dacă se dorește menținerea rațiunii și "respectarea înțelepciunii acestui diplomat în vârstă de 100 de ani", Xi și Politburo ar trebui să mențină relația dintre China și SUA așa cum este: "glacială".

La urma urmei, raționează ei, a fi inamicul SUA este periculos, dar gestionabil pentru un stat civilizațional suveran precum China. Așadar, Beijingul ar trebui să-și păstreze "statutul onorabil și mai puțin periculos" de inamic al SUA.

Ceea ce se întâmplă cu adevărat în culisele actualei administrații americane nu a fost reflectat de inițiativa de pace de profil înalt a lui Kissinger, ci de un Edward Luttwak extrem de combativ.

Luttwak, în vârstă de 80 de ani, poate că nu este la fel de vizibil influent ca Kissinger, dar, ca strateg din culise, el consiliază Pentagonul în toate domeniile de peste cinci decenii. Cartea sa despre strategia Imperiului Bizantin, de exemplu, care se bazează foarte mult pe surse italiene și britanice de top, este un clasic.

Luttwak, un maestru al înșelăciunii, dezvăluie pepite prețioase în ceea ce privește contextualizarea mișcărilor actuale ale Washingtonului. Aceasta începe cu afirmația sa că SUA - reprezentată de combinația Biden - arde de nerăbdare să facă o înțelegere cu Rusia.

Așa se explică de ce șeful CIA, William Burns, de fapt un diplomat capabil, l-a sunat pe omologul său, șeful SVR, Serghei Narîșkin (Serviciul de Informații Externe al Rusiei), pentru a îndrepta oarecum lucrurile "pentru că aveți altceva de care să vă faceți griji și care este mai nelimitat".

Ceea ce este "nelimitat", descris de Luttwak într-o mătură spengleriană, este dorința lui Xi Jinping de a se "pregăti de război". Iar dacă va avea loc un război, Luttwak susține că "bineînțeles" că China va pierde. Acest lucru se potrivește cu delirul suprem al psihopaților neoconservatori straussieni de pe Beltway.

Luttwak pare să nu fi înțeles dorința Chinei de autosuficiență alimentară: el o califică drept o amenințare. La fel și în cazul lui Xi care folosește un concept "foarte periculos", "întinerirea poporului chinez": este "chestie de Mussolini", spune Luttwak. "Trebuie să existe un război pentru a întineri China".

Conceptul de "întinerire" - de fapt, mai bine tradus prin "renaștere" - rezonează în cercurile din China cel puțin de la răsturnarea dinastiei Qing în 1911. Nu a fost inventat de Xi. Cercetătorii chinezi subliniază că, dacă vezi trupele americane sosind în Taiwan ca "consilieri", probabil că și tu ai face pregătiri pentru a lupta.

Dar Luttwak are o misiune: "Aici nu este vorba de America, Europa, Ucraina, Rusia. Este vorba despre 'unicul dictator'. Nu există China. Există doar Xi Jinping", a insistat el.

Iar Luttwak confirmă că Josep Borrell, "Grădina vs. Jungla" al UE, și dominatoarea Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, îi susțin pe deplin viziunea.

Luttwak, în doar câteva cuvinte, dă de fapt de gol tot jocul: "Federația Rusă, așa cum este, nu este suficient de puternică pentru a limita China atât de mult pe cât ne-am dori".

De aici și întoarcerea pe dos a combo-ului Biden pentru a "îngheța" conflictul din Donbass și a schimba subiectul. La urma urmei, "dacă asta [China] este amenințarea, nu vrei ca Rusia să se destrame", motivează Luttwak.

Cam atât despre "diplomația" kissingeriană.

În ceea ce privește Rusia, confruntarea dintre Kissinger și Luttwak dezvăluie fisuri cruciale, în condițiile în care Imperiul se confruntă cu un conflict existențial pe care nu l-a avut niciodată în trecutul recent.

Întoarcerea graduală și masivă este deja în curs de desfășurare - sau cel puțin aparența unei întoarceri în U. Mass-media mainstream din SUA va fi în totalitate în spatele acestei schimbări. Iar masele naive vor urma. Luttwak exprimă deja cea mai profundă agendă a acestora: adevăratul război este împotriva Chinei, iar China "va pierde".

Cel puțin unii jucători non-neocon din jurul combo-ului Biden - precum Burns - par să fi înțeles greșeala strategică masivă a Imperiului de a se angaja public într-un Război pentru totdeauna, hibrid și nu numai, împotriva Rusiei în numele Kievului.

Acest lucru ar însemna, în principiu, că Washingtonul nu poate pleca pur și simplu, așa cum a făcut în Vietnam și Afganistan. Totuși, hegemonii se bucură de privilegiul de a se retrage: la urma urmei, ei își exercită suveranitatea, nu vasalii lor. Vasalii europeni vor fi lăsați să putrezească. Imaginați-vă aceste chihuahua baltice declarând singure război Rusiei-China.

Rampa de ieșire confirmată de Luttwak presupune ca Washingtonul să declare un fel de "victorie morală" în Ucraina - care oricum este deja controlată de BlackRock - și apoi să mute armele spre China.

Totuși, nici măcar asta nu va fi floare la ureche, pentru că China și BRICS+, care urmează să se extindă, atacă deja Imperiul la temelia sa: hegemonia dolarului. Fără el, SUA însăși vor trebui să finanțeze războiul împotriva Chinei.

Savanții chinezi, neoficial și exercitându-și mătura analitică milenară, observă că aceasta ar putea fi ultima gafă pe care Imperiul a făcut-o vreodată în scurta sa istorie.

După cum a rezumat unul dintre ei, "imperiul a făcut o gafă într-un război existențial și, prin urmare, în ultimul război al imperiului. Când va veni sfârșitul, imperiul va minți ca de obicei și va declara victoria, dar toți ceilalți vor ști adevărul, mai ales vasalii".

Și asta ne aduce la întoarcerea la 180 de grade a fostului consilier pentru securitate națională Zbigniew "Marea tablă de șah" Brzezinski, cu puțin timp înainte de a muri, aliniindu-l astăzi cu Kissinger, nu cu Luttwak.

"Marea tablă de șah", publicată în 1997, înainte de era 11 septembrie, susținea că SUA ar trebui să domine orice concurent de același rang care se ridică în Eurasia. Brzezinski nu a trăit pentru a vedea întruchiparea vie a coșmarului său suprem: un parteneriat strategic Rusia-China. Dar deja acum șapte ani - la doi ani după Maidanul de la Kiev - cel puțin el a înțeles că era imperios necesar să "realiniem arhitectura globală a puterii".

Diferența crucială astăzi, față de acum șapte ani, este că SUA sunt incapabile, conform lui Brzezinski, să "preia conducerea în realinierea arhitecturii globale de putere în așa fel încât violența (...) să poată fi stăpânită fără a distruge ordinea globală".

Parteneriatul strategic Rusia-China este cel care preia conducerea - urmat de Majoritatea Globală - pentru a limita și, în cele din urmă, a distruge "ordinea internațională bazată pe reguli" hegemonică.

După cum a sintetizat indispensabilul Michael Hudson, întrebarea finală în această conjunctură incandescentă este "dacă câștigurile economice și eficiența vor determina comerțul mondial, modelele și investițiile, sau dacă economiile post-industriale ale SUA/NATO vor alege să ajungă să arate ca Ucraina și statele baltice post-sovietice sau Anglia, care se depopulează și se dezindustrializează rapid, sau ca Anglia".

Așadar, visul umed al unui război împotriva Chinei va schimba aceste imperative geopolitice și geoeconomice? Dați-ne o pauză -Tucydide -.

Adevăratul război este deja în desfășurare - dar cu siguranță nu unul identificat de Kissinger, Brzezinski și cu atât mai puțin de Luttwak și de neoconservatorii americani asortați.

Michael Hudson, încă o dată, a sintetizat-o: când vine vorba de economie, "eroarea strategică a SUA și a UE de autoizolare față de restul lumii este atât de masivă, atât de totală, încât efectele sale sunt echivalentul unui război mondial".