Unde ne sunt intelectualii publici ?

• Tweet

Acum mai bine de 15 ani apăreau, unul după altul, la Editura Compania titlurile : „Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România", autor Ciprian Şiulea (2003) ; „Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor", autor Sorin Adam Matei (2004) ; „Chemarea la ordine. Anchetă asupra noilor reacţionari", autor Daniel Lindenberg (2004), în traducerea lui Valentin Protopopescu ; „Tânăra generaţie. Crize vechi în haine noi. Cine sunt şi ce vor tinerii români ?", texte ale filosofului Mircea Vulcănescu adunate într-o primă ediţie datorată lui Marin Diaconu (2004) ; „Noii precupeţi. Intelectualii publici din România după 1989", autor Adrian Gavrilescu (2006).

Aceste studii şi eseuri de stringentă necesitate şi actualitate au făcut mari valuri, au produs deranj, au fost abundent comentate şi, pentru că au plăcut, au interesat, au fost chiar... plagiate (în idei). Sau, mă rog, imitate „româneşte". Dar unde sunt astăzi intelectualii noştri enervaţi de altădată ? Andrei Pleşu şi-a însuşit zgomotos, abuziv şi fanfaron titlul de „boier al minţii". Prietenii săi din „unitatea" de „dezinformare" i-au ţinut disciplinat isonul, ca într-o cântare bizantină, aşa cum se cuvine „la porţile Orientului". În realitate, în volumul „Boierii minţii" al lui Sorin Adam Matei era vorba în principal de marii paşoptişti, modernizatorii României, şi de cinstiţii şi demnii lor continuatori. Ei erau adevăraţii boieri ai minţii.

Horia Roman Patapievici era, într-adevăr, citat şi luat în vizor, dar doar în câteva paragrafe. Se descria acolo modul de „recrutare" (cooptare) şi de lansare a aşa-zişilor noi „directori de conştiinţă". Era vorba despre o falsă societate civilă, despre intelectuali publici împinşi în faţă prin abuz, prin forţă sau chiar prin complot şi legendare (vezi cazul căpitanului Soare). Dar primul care a deschis focul a fost Ciprian Şiulea, cu „Retori...", în 2003, carte în care nu ierta pe nimeni şi nimic („Şase teme de reflecţie pe care un tânăr eseist le tratează ca pe nişte „chestiuni arzătoare" : cât şi cum suferim de pe urma mediului urban desenat de arhitectura perioadei comuniste ; ce vedeam la teatru până în 1989 şi mai vedem, din când în când, şi azi ; de ce ar trebui să-l recitim azi pe rău-înţelesul Maiorescu ; cât de raţionale sunt discursurile care ne îndeamnă să apucăm spre Europa ; care ar fi salvarea „omului recent", după H.-R. Patapievici, şi de ce ar trebui să fim cu tot dinadinsul postmoderni, după Ion Bogdan Lefter.").

Ne întrebam în editură dacă, cu un asemenea tir de jur-împrejur, va mai comenta cineva cartea, dar ne-am înşelat. A comentat-o toată lumea, dar fiecare lider de opinie, fiecare gaşcă sau gazetă cita şi analiza doar părţile care-i priveau pe adversari, propriul portret era trecut discret sub tăcere. Războiul intelectualilor a fost încheiat implacabil de Adrian Gavrilescu, cu „Noii precupeţi..." în 2006, care făcea un tablou sumbru al întregului spectru al intelectualilor publici din România momentului, inclusiv desfăşurarea de trupe dubioase din media şi din universităţi. „Chemarea la ordine" a francezului Daniel Lindenberg atrăgea atenţia asupra unui fenomen periculos, umflat ulterior cu neoliberalii şi neoconservatorii care au ocupat, neostalinist şi neotroţkist, toată scena intelectuală în Occident (şi pe cea de la noi).

„Tânăra generaţie..." (2004), o „carte" inedită a lui Mircea Vulcănescu, a fost repede însuşită de tinerii „noii ordini" şi transformată în program politic propriu. Robert Turcescu, promovat vedetă la Realitatea TV - cu biluţe, Elena Udrea şi preşedintele Norvegiei -, a prezentat-o pe larg, entuziast, ca şi cum ar fi scris-o el însuşi. Înalta moralitate a martirului Mircea Vulcănescu acoperea golul, impostura noii tinere generaţii capitaliste din România. Volumul a fost folosit ca un document de legitimare şi credibilizare în absenţa unei morale şi opere proprii.

„Mais où sont les neiges d'antan ?" (Ballade des dames du temps jadis, François Villon) sau „Unde ni sunt visătorii ?" (Alexandru Vlahuţă). Nu mai avem decât „juni corupţi" (M. Eminescu) şi falşi maeştri total compromişi ? Nişte pensionari care-şi ronţăie în faţa televizoarelor avantajele obţinute sub toate regimurile ? România, la fel ca toate ţările din UE şi SUA, trece de aproape doi ani printr-una dintre cele mai grave crize de la al doilea război mondial încoace : criza covid - un al treilea război mondial, un război biologic. Cu rare şi foarte respectabile excepţii - site-ul Active News, condus de Victor Roncea, Radio Gold FM, condus de Cosmin Guşă junior, site-ul corectnews şi alte câteva site-uri, bloguri şi conturi de Facebook cu jurnalism activ, precum Ambrus Bela şi Alexandru Petria, figuri ca prof. Vasile Astărăstoae, dr. Răzvan Constantinescu, avocatul Gheorghe Piperea şi nu mulţi alţii -, intelectualii publici români se ascund în case, se claustrează voluntar, nu mai au opinii şi nu mai aduc nici o informaţie utilă, obiectivă fostului lor public. Pentru intelectualii noştri, covidul şi anunţata vaccinare obligatorie nici nu există. Partitura dictată de guvern e raportată întocmai şi la timp de o presă aproape militarizată.

Ce gândeşte eseistul Gabriel Liiceanu (pretins filosof şi mare moralist) despre covid şi despre vaccinarea obligatorie ? Nici eternul nostru candidat la premiul Nobel, Mircea Cărtărescu, nu pare prea interesat de asemenea subiecte, care sunt tratate în lung şi în lat pe toată planeta. Bine sau prost, pro sau contra, intelectualii occidentali, mai ales cei americani, se implică în marea criză actuală. Dar nu şi intelectualii din România ! Confirmă ei plenar porecla ce le-a fost aplicată, aceea de „fripturişti ai lui Băsescu" ? Atât de mult să-i fi uzat slujirea necritică a jalnicului preşedinte Traian Băsescu Petrov şi a întregului său regim de tristă amintire ? Aproape toţi intelectualii publici de azi par să fi devenit intelectuali de stat. De partid şi de guvern. Într-o lume a gazetelor de perete, ca altădată, în anii '50 ...

Petru Romoşan