Un spital frumos, pentru mutilarea Europei

• Tweet

Trebuie sa te cufunzi într-o alta lume ca s-o înțelegi pe a ta. Asta ne spun cu voce ridicată, mai toți antropologii. Și cred că au dreptate. In ultimii 30 de ani, cam cu asta ne-am ocupat, cu toții. Că am vrut, că nu am vrut, am schimbat lumile în care am trăit. Cu sprijinul unor politicieni din ce în ce mai decăzuți și cu acordul tacit sau susținut de noi.

Cei mai mulți se prefac, pentru liniștea lor, că nu observă asta și spun, simplu : "S-a schimbat Lumea. Asta e." Asta am facut cu toții. Chiar daca vrem sa recunoaștem sau nu, chiar dacă vedem că schimbarea de paradigmă e catastrofală. Nu ne e la îndemână să facem comparații, sau le facem pe acelea care scot în evidență doar cîștigurile vieții de azi. Pierderea a tot ce a constituit esența lumii libere, - drepturile Omului, Libertățile, Dreptul la liberă exprimare -, toate acestea sunt trecute sub tăcere, sau justificate și ascunse sub ideea traiului mai bun, mai comod, sau propriei siguranțe, fapt care - ni se spune -, nu poate fi făcut decît de Stat. Cel Orwellian.

Ce e mai trist, e că întregi generații de tineri nu mai sunt și nu vor fi capabili, practic, în a face nici un fel de comparații. Fiindcă nu vor cunoaște decât o Lume: cea în care trăiesc. Viața dinainte de mizeria neomarxismului, al politically corectness-ului, al lui "părinte 1 și părinte 2", al transsexualismului, al egalității de gen, sau "cancel-culture", se va ajunge la concluzia că nu mai trebuie nici măcar povestită.

Și, chiar dacă va exista, sub imensul efort de a se șterge definitiv din conștiința publică, actul de a privi la ceea ce a fost, va fi inutil, dacă nu chiar interzis. În lipsa unei continuități a valorilor culturii și eticii creștine, a povesti despre generațiile educate în alt fel - chiar și fără talent -, pentru tinerii de azi, toate acestea vor fi un fel de "realism" magic. Exact așa cum Marquez povestea despre copilăria sa petrecută în depărtatul sat columbian Aracataca. Cei care (mai) pot înțelege azi marile valori ale creștinismului, ale filosofiei, ale muzicii, picturii sunt mai mult, sau mai puțin aceia la care mesajul cultural de peste generații a ajuns și a format conștiințe.

Pe 30 mai 1968, exact cu o jumătate de secol în urmă, pe străzile Parisului, intonând imnul național francez, „La Marseillaise", s-a desfășurat o demonstrație uriașă: conform estimărilor, au participat, atunci 800 de mii de persoane. Încă o "revoluție" în Franța - țara cu cetățeni cu cea mai înaltă cultură civică - nu s-a mai întâmplat, pînă în zilele acestea pe care le trăim azi. Însă atunci, Europa s-a schimbat pentru totdeauna.

Din ce am citit, în Franța protestele au plecat de la problema pensiilor, dar în subsidiar, marea dramă a parizianului, a francezului, este că totul merge prea repede spre americanizarea neomarxistă a Franței, a Europei. Protestele din Franța, dar și cele care au loc în lume - Germania, Grecia Israel,- vizează chiar uriașa criză de identitate provocată de importul european de neomarxism, cel care idiotizează din ce în ce mai acut o clasă politică aculturală, sau lașă, incapabilă să-și protejeze propriile popoare. Un fundamentului politic mizerabil și acultural care ca o pegră tinde să se răspîndească într-o Europă deja în bună măsură, neomarxizată.

Cel mai recent "caz de mutilare" l-am citit în presa de ieri. Un muzeu din Florenţa a invitat, duminică, părinţi şi elevi ai unei şcoli din Florida să vină în Italia ca să vadă personal sculptura David a lui Michelangelo, după ce directoarea şcolii a fost forţată să demisioneze ca urmare a plângerilor părinţilor că o imagine a capodoperei le-a fost arătată elevilor de clasa a şasea, relatează presa din măreața Americă. Primarul Florenţei, Dario Nardella, a postat pe twitter o invitaţie pentru directoare, ca să îi aducă personal un omagiu. "A fost ridicol faptul că arta a fost privită ca pornografie", a precizat Nardella.

Reacţia italienilor a venit după ce recent Hope Carrasaquilla a fost nevoită să demisioneze de la Tallahassee Classical School după ce un părinte s-a plâns că elevii au fost expuşi la pornografie. Plângerea a apărut în urma unei lecţii de artă renascentistă în care elevilor li s-a arătat sculptura David a lui Michelangelo. Statuia emblematică este una dintre cele mai faimoase din istoria occidentală. Dar un părinte s-a plâns că materialul este pornografic, iar alţi doi au spus că vor să ştie despre curs înainte de a fi predat. Toate astea așezate pe efectele catastrofale ale Pandemiei, ale războiului declanșat de noul Hitler rus, - au sensibilizat acut cetățenii, de peste tot.

Pentru prima dată în istoria Lumii, într-un mod foarte agresiv, se încearcă întreruperea transmiterii către generațiile tinere a marii culturi. Este în desfășurare acțiunea (pornind de la cele mai prestigioase universități!!!!!), de eliminare a marilor scriitori din studiu, de dărîmare a statuilor, de asanare a muzicii, de aneantizare a tuturor valorilor care au construit această lume. Fiindcă nu respectă așa-zisa "corectitudine politică". Urmează selectarea cărților și arderea filmelor, tablourilor, partiturilor, scrise de cei care nu îndeplinesc condițiile "Woke" și "Queer". Nici nu ne putem imagina cum va arăta Lumea, după anii de mutilare neo-marxistă... „Vita brevis, ars longa" aparține marelui filosof antic grec, naturalist, medic, fondatorul eticii medicale moderne, Hippocrates. Dicton, care ni se confirmă în fiecare zi, în moduri din ce în ce mai stranii și neașteptate...

Lucrarea, intitulată "Fuck abstraction!", a fost una dintre cele 200 din în actuala expoziție a "artistei" Miriam Cahn la Palais de Tokyo din Paris, unul dintre cele mai mari "expoziții" ale ei de până acum. Din comunicatele Palais de Tokyo, din Paris, aflăm uimiți, că artista "descoperă rădăcinile picturii experimentale" lansîndu-se ca un nou lider al Artei. "Totuși, la naiba cu abstracția!", - spune artista elvețiană, Miriam Cahn, justificînd pictura ei ca fiind concepută drept un protest împotriva crimelor împotriva drepturilor omului împotriva poporului Ucrainei. Tabloul prezintă o siluetă masculină cu un penis erect care este felat de o figură nudă îngenuncheată, o copilă, cu mâinile legate.

La intrarea în Palais de Tokyo, există un text care subliniază că această lucrare este despre războiul din Ucraina. „Pictura" numită "Fuck abstraction!" a fost realizată în timpul războiului din Ucraina după ce au fost difuzate imagini cu gropile comune din Bucha, precum și imagini cu violurile a numeroase femei și bărbați", se arată în text, adăugând: „Miriam Cahn reacționează la toate acestea". Touche! Iată că imaginile circulă pe rețelele de socializare din toată lumea și sunt considerate "reper cultural". Deci, no comment. Ars longa, vita brevis!

Pe vremuri, un film nu trebuia să fie grozav de scump pentru a fi considerat un reper cultural. Tot ce trebuia să facă este să lovească în punctul nevralgic al societății. „Falling Down", este un asemenea film. Este un "editorial", poate isteric, al regizorului Joel Schumacher despre un bărbat obișnuit, încordat până la punctul de sfîșiere din cauza traumele vieții de zi cu zi. Și care, cu siguranță, mai ales re-văzut acum, pătrunde adînc în mai sensibile fibre ale sufletului trăitorului din lumea de azi...

„Falling Down" reprezintă pentru începutul anilor '90 ceea ce a fost „Network" la sfârșitul anilor '70. Scris de Ebbe Roe Smith, filmul evaluează, de fapt, starea bolii noastre într-o manieră care depășește cu mult ceea ce ne spun sociologii, politicienii, guvernele sau indicatorii economici. Este diagrama sumbră de la capătul patului nostru de spital - un spital, care este chiar viața noastră de fiecare zi. Un spital în care am fost mințiți să ne internăm, spunîndu-ni-se că ne va fi mai bine și, mai ales, că vom fi în siguranță. Și toată lumea s-a bucurat. Pare că noi, europenii, abia am așteptat să ni se facă formele de internare. Să ni se ia datele, să știe "ei" ce cheltuim, ce ne place, ce gîndim, unde mergem, ce alegeri facem... "Portofelul" digital, cel care se pune la cale în laboratoarele birocraților neomarxiști de la Bruxelles nu este altceva, decît un aclt "act" adăugat la "dosarul" nostru de internare în acest spital absurd.

Foarte puține din cele ce i se întîmplă protagonistului ne este necunoscut. Un birocrat cu cămașă albă cu mânecă scurtă, cravată subțire - Michael Douglas - este o figură de cetățean obișnuit. Literalmente, un "nimeni". Unul care știe, ca și tine, cum e să rămâi blocat în trafic în mașina ta proastă într-o zi de vară fierbinte, cu claxoane, știri la radio, copiii din autobuzul școlar țipând. Sau cum este să încerci să găsești un automat public care să funcționeze sau un hamburger adevărat care să semene cu hamburgerii mari, delicioși și suculenți pe care i-ai văzut în reclame. Omul acesta ăsta ești tu, sugerează filmul. Iar dacă nu chiar tu, atunci ceilalți, de lîngă tine. Iar în cazul tău, oricum, viitorul te asigură că tot asta vei deveni, la un moment dat. La un moment dat, cu toții ne-am gândit la aceste lucruri, așa că atunci când acest funcționar din LA coboară din mașină într-o zi înăbușitoare în mijlocul orelor de vârf și decide că nu va merge mai departe, îl înțelegem.

„Unde crezi ca pleci?" întreabă șoferul unei mașini din șirul imens din spatele lui. „Mă duc acasă", răspunde bărbatul, dispărând cu servieta în tufișurile de lângă autostradă. Și, de fapt, nu minte. Asta e tot ce vrea să facă - să meargă acasă. Dincolo de asta, el vrea doar ca toți ceilalți să dispară din calea lui. Dar, ce să vezi? Ideea tristă este, totuși, că nimănui nu îi pasă ce anume vrea el. Fiecare are aceeași problemă, dar oamenii au uitat să comunice între ei... Nu ne rămâne, deci, decît să ne întoarcem la Erasmus,și să-i slăvim pe cei care încearcă să transforme lumea "noastră", în lumea "lor"...

Octavian Hoandră