Umbra lui Stalin la Casa Albă

• Tweet

În 1941, Misiunea militară germană a venit în România ca să ne apere de bolșevism. În 1944, armata sovietică a venit în România ca să ne apere de imperialismul american. În 2022, armata americană a venit în România ca să ne apere de autoritarismul rus. O, libertate și o, democrație, câte mișelii nu s-au comis în numele vostru!

La o întîlnire cu liderul iugoslav Iosif Broz-Tito, din aprilie 1945, Iosif Vissarionovici Stalin, omul de oțel al URSS, a spus următoarele: „în războiul acesta, nu este la fel ca în cel trecut, ci acela care ocupă un teritoriu, îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul acolo unde ajunge armata sa. Altfel, nici nu poate fi!"

Ce avea special acel război? Era vorba despre războiul câștigat de alianța ciudată a unor puteri rivale despărțite nu doar de interesele lor geostrategice, ci și de ideologia pusă în slujba promovării lor - comunistă și capitalistă; o ideologie pe care fiecare o așezase la temelia organizării societății și statului său.

Nimeni nu se îndoiește azi că Stalin a avut dreptate. Mărturie stă ordinea bipolară a lumii instaurată la finele celui de al Doilea Război Mondial, în prezent apusă, și istoria Războiului rece, în prezent întrerupt și pe punctul de a fi reluat.

Au trecut șaizeci și șapte de ani de când Stalin și-a făcut cunoscută cugetarea citată. În anul 2022, pe pagina electronică a Ambasadei SUA la București, citim: „De ce se teme regimul Putin de extinderea NATO? Pentru că se teme de amplificarea unui sistem de valori apărat de NATO și bazat pe democrație, respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, statul de drept, stabilitate și securitate, prosperitate." Prin urmare, extinderea NATO, care este o alianță politico-militară, înseamnă extinderea și apărarea unui anumit sistem social până acolo unde puterea armată a celui care a adoptat acel sistem poate ajunge.

Așadar, principiul este același. Cel care ocupă teritoriul își impune sistemul. Îl impune împotriva cui? Da! Împotriva forțelor din afară care ar dori să aducă acolo sistemul lor, dar și împotriva curentelor politice și ideologie din interior care ar dori schimbarea sistemului (în tot sau în parte.

Pentru fiecare adept al unui sistem social modelul său este bun; spre deosebire de modelul rivalului său, care este rău. Churchill a admis, chiar, că și democrația este rea, dar... mai bună decât toate celelalte sisteme de organizare a societății.

Ceea ce este zguduitor în toate aceste teorii este faptul că „sistemele sociale" circumscrise de anumite „sisteme de valori", fie că vorbim de „democrație" sau de „autocrație", se impun și se mențin manu militari. Mai grav, ele se impun și mențin cu sprijinul unor armate străine. Cu alte cuvinte, mijloacele sunt aceleași, doar scopul fiind diferit; iar scopul scuză mijloacele (după expresia cinicului Machiavelli). Mă tem, însă, că în cazul nostru mijloacele califică scopul.

Într-o conferință recentă, politologul american George Friedman observa că pretenția Președintelui Putin ca forțele terestre ale NATO să se îndepărteze de granițele Rusiei este lipsită de sens întrucât războiul modern se poartă prin atacuri aeriene lansate de la mare distanță. În consecință, chiar dacă bazele NATO s-ar retrage pe aliniamentele din 1997 (anul primei extinderi a alianței nord-atlantice după plecarea armatelor sovietice din Europa centrală și de est, precum și după autodizolvarea Organizației Tratatului de la Varșovia), siguranța Rusiei nu va spori.

Dacă lucrurile stau așa (și așa stau), întrebarea este de ce insistă NATO și, cu precădere, SUA să aglomereze trupe și tehnică militară în apropierea frontierelor Rusiei? Doar războiul modern se poartă din aer și de la distanță. Ce contează bazele din România, Bulgaria sau Polonia, când ținte rusești pot fi lovite de rachete care pleacă de mult mai departe?

Scopul insistenței devine și mai enigmatic dacă ascultăm declarațiile liderilor alianței care exclud implicarea acesteia ca reacție la eventuale acte de agresiune ale unor terți împotriva altor terți. În speță este vorba despre presupusa invadare a Ucrainei de către Rusia. Este ilogic să sporești prezența militară NATO pe teritoriul României (dincolo de efectivele armatei române) atât timp cât afirmi că NATO nu va intra în luptă pentru apărarea Ucrainei, în cazul invadării acesteia de către Rusia?

Pe de altă parte, opinia unanimă este aceea că Rusia nu va ataca un stat membru al NATO, neavând nici interesul și nici capacitatea de a purta un război cu alianța nord-atlantică. Nu există nici un indiciu că liderii ruși s-ar avânta în aventura unui război cu NATO, chiar dacă ar beneficia de susținerea Chinei; ceea ce nu este totuși garantat, cu precădere dacă conflictul ar fi formal inițiat de armata rusă. În contextul geo-politic și geo-economic actual Moscova are multe alte pârghii (inclusiv dintre acelea folosite în războiul hibrid) pentru a-și tranșa rivalitatea cu Occidentul euro-atlantic, până să se ajungă la un război convențional. Acesta ar fi ultimul recurs într-o situație cu adevărat disperată. Or, nu ne aflăm încă acolo și de aceea este ilogic să masezi trupe și echipament pe teritoriul României, ca și al Bulgariei, Poloniei, Ungariei sau Statelor baltice (dincolo de efectivele armatelor naționale ale acestora) atât timp cât știi că Rusia nu le va ataca întrucât sunt membre NATO și orice agresiune la adresa oricăruia dintre ele va fi un casus foederis pentru toți membrii alianței.

Dacă așa stau lucrurile înseamnă că SUA nu trimite trupe în România pentru a se lupta cu Rusia, ci pentru a se asigura că regimul politic din România se va organiza după reguli americane și că guvernul României (mai exact, din România) va rămâne pro-american, înainte de a fi pro-român. În aceeași ordine logică, nici Franța nu trimite trupe în România pentru a se lupta cu Rusia, ci pentru a limita capacitatea SUA de a controla și calibra politica guvernului român în detrimentul intereselor franceze.

O asemenea concluzie este întărită de observarea dimensiunii efectivelor suplimentare aduse de NATO în România, Polonia sau Țările baltice. Rusia nu poate fi amenințată de asemenea efective (foarte mici în raport cu nevoia atingerii unor presupuse ținte strategice), transferate sfidător în România pe când Moscova tocmai solicitase reducerea prezenței militare NATO aici. De aceea nu are motive să reacționeze prin fapte de război clasic față de această măsură. Ea va întreprinde, probabil, manevre specifice „războiului hibrid", precum încercuirea României cu actori terți care promovează ideea dezmembrării statului român, reducerea puterii acestuia prin subminarea coeziunii sale teritoriale sau marginalizarea sa pe plan european și mondial.

Dar cui îi pasă de România atât timp cât ea se dovedește a fi soldatul obedient al celor care își instalează bazele militare pe teritoriul său ca să o „apere" împotriva oricărei schimbări de regim politic sau de orientare geopolitică? Partea proastă este că „soldatul obedient" se poate transforma oricând în „bun de unică folosință" sau „în monedă de schimb" pentru „apărătorii" săi, atunci când aceștia vor să „salveze pacea" tranzacționând cu rivalul strategic pe seama sa.

Retragerea trupelor NATO, care de fapt nu amenință Rusia, pe poziții mai depărtate de granița rusă (eventual cele de dinainte de 1997), mai spunea George Friedman, ar influența doar intervențiile la sol, dar infanteria intră în joc numai când războiul a fost deja câștigat din aer și atunci punctul de plecare aproape că nu mai contează. Singura idee rațională ar fi, sugera distinsul politolog, dacă astfel între Rusia și bazele NATO s-ar interpune niște zone-tampon, formate, se înțelege, din entități statale nonbeligerante și neutraliste. De unde rezultă că prezența forțelor NATO pe teritoriul statelor aflate în proximitatea Rusiei le-ar împiedica pe acestea să refuze înrolarea sub steagul opoziției față de geopolitica rusă.

Iată o altă precizare care susține teza că prezența bazelor NATO în Europa (centrală și) de est nu are cel puțin ca prim scop reacția eficientă împotriva unui atac al Rusiei, de altfel improbabil, ci calibrarea sistemului social al statelor din regiune și controlul politicilor lor. Tot așa cum prezența SUA în NATO nu vizează întărirea capacității sale de luptă cu potențiali terți agresori, ci menținerea unui drept de control asupra politicilor externe, de securitate și apărare a aliaților europeni.

Statului aliat (sau numai „protejat") care ar îndrăzni să iasă din rând i s-ar spune, așa cum a spus președintele George Bush Jr. celor care ezitau să se alăture intervenției militare americane în Irak menite a captura armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein (altminteri inexistente), că „cine nu-i cu noi este împotriva noastră". Președintele SUA nici nu știa că astfel preluase o maximă des evocată de liderii bolșevici Lenin, Stalin, Zinoviev și alții. Marile spirite se întâlnesc. (sic!)

Fenomenul relației dintre extinderea NATO, pe de o parte, și extinderea unui anumit sistem social din care derivă și un anumit regim politic generator al unei anumite politici externe, pe de altă parte, necesită câteva precizări, mai cu seamă în atenția celor care declară (precum președintele Iohannis) că decât să fim sluga rușilor, adică să intrăm în lagărul dictaturilor, mai bine să fim slugă a americanilor, respectiv să intrăm în tabăra democrațiilor. Ca și când singura noastră opțiune este cea între stăpâni, iar nu cea între statutul de slugă și statutul de națiune liberă.

Prima precizare privește democrația. Într-adevăr, decât să trăim în dictatură mai bine trăim în democrație. Întrebarea este: cine definește democrația? Ca fost raportor al Consiliului Europei cu privire la metodele de evaluare a progresului democratic am o veste proastă: nu există încă o definiție unanim acceptată a democrației. Nici în dreptul internațional nu a putut fi realizat consensul asupra unui concept situat la nivelul celui mai mic numitor comun al definițiilor doctrinale. Prin urmare, parafrazând și adaptând formula de bază, „fiecare îşi impune definiția asupra democrației, acolo unde ajunge armata sa".

Această definiție depinde de tradițiile culturale, de sfidările economico-sociale, de realitatea demografică, de variabilele geografice și de interesele geopolitice ale fiecăruia. Dintre toate definițiile posibile, numai una urmează să fie apărată de NATO... în fiecare stat membru. Definiția celui mai puternic. Ea circumscrie comportamentul internațional al tuturor aliaților.

Democrația este, însă, un mod de a gândi și a trăi. De aceea ea nu poate fi exportată. Ceea ce poate fi exportat este dictatura, întrucât aceasta este o modalitate de organizare și conducere a societății. Prin urmare, extinderea NATO nu poate aduce nimănui democrația, ci poate doar conserva un anumit regim politic cu o anumită orientare în politica externă, limitând dreptul demosului național de a-și schimba părerile și opțiunile, respectiv eliminând pluralismul. Acolo unde un regim politic, indiferent de valoarea și superioritatea principiilor pe care teoretic se bazează, este adus sau păzit cu tancul, democrația este, în cel mai bun caz, drastic limitată.

Cine are îndoieli asupra acestei concluzii este invitat să își aducă aminte de anularea referendumului prin care a fost demis Președintele Băsescu în 2012, imediat după descinderea la București a trimisului administrației americane, asistentul secretarului de stat Philip Gordon, sau de desemnarea ca prim ministru a generalului dr. Nick Ciucă, după aterizarea la București a Secretarului american al apărării, Lloyd Austin. Nefiind membru NATO, pentru invalidarea unor alegeri a căror fraudare nu a fost niciodată dovedită, Ucraina a trebuit să treacă prin două revoluții portocalii înainte de a deveni ... „democrată".

Trecând la capitolul drepturilor omului, trebuie spus din nou că nu există un set unic de asemenea drepturi recunoscut în întreaga lume, ci eventual unul spre care membrii ONU au convenit să tindă, deplasându-se în ritmuri și modalității specifice. Am constat-o în calitate de raportor special ONU pentru drepturile omului, dar și de vicepreședinte al Comisiei juridice și pentru drepturile omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Astfel, spre exemplu, pentru europeni pedeapsa cu moartea este incompatibilă cu respectul drepturilor omului și al libertăților fundamentale. În schimb, pentru SUA este greu de conceput ideea ca unui popor pentru care a deține o armă acasă este un drept fundamental, să nu i se dea satisfacția de a-i vedea pe cei care au încălcat legea uciși prin spânzurare, electrocutare sau injectare cu otravă. Din acest punct de vedere, interesant este că Rusia a abolit pedeapsa cu moartea, în timp ce America nu a acceptat să o facă.

Sub acoperirea luptei împotriva virusului SARS Cov2, drepturile și libertățile fundamentale ale omului au fost încălcate în stil mare. Chiar și limitările raționale ale exercițiului acestora în context pandemic au fost adoptate cu ignorarea prevederilor constituționale care le garantau. S-au aplicat amenzi contravenționale ilegale, oamenii au fost împiedicați să își îngroape morții după tradiție, au fost făcute experimente genomice pe ființe umane fără consimțământul acestora, a fost condiționată recunoașterea dreptului la muncă de acceptarea vaccinării cu substanțe încă în fază de testare, libertatea de expresie a fost drastic și abuziv restrânsă (în SUA până și comunicările fostului Președinte Donald Trump pe rețelele sociale au fost blocate) etc. La nivel sistemic, drepturile individuale au fost substituite prin așa zise „drepturi colective" a căror exercitare impune transformarea cetățenilor reali din titulari de drepturi în titulari de obligații.

NATO nu a făcut nimic pentru a opri asemenea derapaje. Dimpotrivă! La adăpostul siguranței militare pe care a oferit-o statului membru, a permis conducătorilor acestuia violarea drepturilor omului în cvasi totală impunitate. Sporul de siguranță statală s-a imputat asupra libertății individuale, în loc să stimuleze amplificarea acesteia. De ce? Întrucât pentru NATO și, mai ales, pentru protagoniștii săi, puterea statelor contează, iar nu cea a cetățenilor, iar statele (puternice cu cetățeni neputincioși) sunt apărate numai în măsura în care drepturile lor suverane (naționale) se subordonează „drepturilor colective" ale alianței, astfel cum sunt ele definite de principala putere a acesteia, SUA. Despre (geo)politică este vorba, iar nu despre drepturi și libertăți civile, care, fiind rezultatul partajului puterii între stat și cetățeni, sunt acceptate numai atât cât servesc agendei (geo)politice. Faptul este cât se poate de firesc atunci când sistemul social, oricare ar fi el, este adus pe tancuri.

Cu privire la „statul de drept", trebuie reamintit că membrii NATO sunt organizați după principii constituționale diferite și aparțin unor sisteme de drept diverse. Anglo-americanii, spre deosebire de europenii continentali, nu cunosc principiul separațiunii puterilor. Așa se face, de pildă, că în SUA, FBI este și organ de poliție și serviciu de informații și autoritate de aplicare a legii (inclusiv competentă să realizeze urmărirea penală, pe baza probelor pe care tot ea le culege și numai ea le cunoaște); sau că în Regatul Unit, Camera Lorzilor (altminteri formată prin numire, iar nu prin alegeri) este și legislativ și instanță de judecată. (Acum câțiva ani, sub presiunea Consiliului Europei, s-a acceptat ca lorzii care judecă să nu participe la procesul legislativ.)

Pornind de la asemenea practici și concepții, latura politică a alianței politico-militare, în dimensiunea ei transatlantică, a adus în România formula binomului SRI-DNA care a fost nu numai un dezastru pentru corectitudinea actului de justiție, principiul procesului echitabil și supremația legii, ci a și înlăturat din clasa politică, precum și de pe piața de capital sau chiar din lumea academică (în general cea a formatorilor de opinie), sub acoperirea unei pseudo lupte împotriva corupției, pe toți potențialii purtători ai acelei opinii publice care favoriza alte orientări de politică externă și alte agende geopolitice și geoeconomice (fără a afecta politica de apărare comună) decât cele ale primadonelor alianței. Deși protocoalele secrete care au transformat binomul amintit într-un FBI plural sui generis au fost declarate ca neconstituționale de către CCR, într-o formă sau alta ele au continuat să producă efecte.

Dominată de viziunea altor puteri occidentale, dar în același spirit imperial, CJUE a decis că judecătorii români nu mai sunt ținuți să apere Constituția României atunci când dispozițiile acesteia ar contraveni nu atât dreptului UE, cât intereselor UE, și că pot fi menținute chiar și condamnările pronunțate de instanțe care nu aveau competența legală de a o face, dacă astfel interesele UE sunt servite. Desigur, la garantarea acestui stat de drept se referea declarația Ambasadei SUA, reprodusă anterior. La care alta?

Neîndoielnic nu armata NATO a făcut asta și în cazul unei revolte populare nu se știe dacă armata NATO ar fi ieșit pe străzi. Prezența bazelor NATO reprezintă însă un factor psiho-politic de descurajare a oricărei opoziții serioase față de derapajele „statului de drept", oferind și un argument permanent palpabil că siguranța militară oferită de ele are un preț; anume limitarea libertăților civile și a suveranității naționale. Cam asta susținea în anii 1960-1980 și „doctrina Brejnev".

Suplimentarea simbolică a prezenței trupelor NATO în România și Polonia în aceste zile, nu poate reprezenta un factor de descurajare pentru Rusia, dar descurajează pe românii speriați de spectrul războiului, care ar putea să ridice capul și să iasă din apatie cerând guvernului ajustarea politicii sale externe.

Fără îndoială, NATO oferă un surplus de securitate membrilor săi. De aceea am și dorit să devenim membri ai acestei alianțe. Cheia garanției este articolul 5 al tratatului de la Washington. Acest articol nu a fost activat decât o singură dată și anume după atacurile teroriste din 9/11, a căror țintă a fost SUA. Solidaritatea NATO a sporit atunci masiv cota acțiunilor Halliburton, unde CEO fusese însuși vicepreședintele SUA, Dick Cheney (sic!)

De câteva decenii, însă, dinspre Washington ni se suflă discret la ureche că articolul 5 nu obligă la ajutor militar, ci doar la luarea unor măsuri „adecvate" în sprijinul aliatului atacat de o putere terță, măsuri care se pot reduce la o „declarație fermă de protest și solidaritate". George Friedman însuși, la care ne-am mai referit, avertiza aliații est și central europeni că ar face bine să se bazeze mai puțin pe art. 5 și mai mult pe propria lor înțelepciune și abilitate politică.

Nu cred că ar fi bine să luăm cuvintele dlui Friedman în deșert. Cum nu le putem lua în deșert nici pe cele ale Ambasadei americane, care a conchis că, într-adevăr, NATO este furnizor de securitate pentru membrii săi, sub condiția ca livrarea să se încadreze în normele de securitate ale aliatului Alfa, deghizate în valori morale.

Despre prosperitatea adusă de NATO când vorbim, gândul merge imediat la cele două procente din PIB care sunt dedicate înzestrării armatei naționale cu armamentul expirat al puterilor dominante ale alianței; achiziții făcute, inclusiv, în detrimentul industriei naționale. În rest, desigur, mai multă securitate înseamnă mai multă stabilitate, iar mai multă stabilitate înseamnă mai multe investiții și mai multă dezvoltare.

Nimic din toate cele scrise aici nu trebuie înțeles ca un omagiu adus sistemului social al Rusiei, Chinei, Coreii de Sud, Japoniei, Laponiei sau mai știu eu cui. Cu atât mai puțin nu este o expresie a vreunei nostalgii pentru sistemul sovietic.

Cred în continuare că, în ciuda imperfecțiunilor sale sistemice, democrația rămâne cele mai bun mod de organizare a societății, și de aceea o prefer autoritarismului. Vreau ca țara mea să adopte democrația, dar nu vreau ca țara mea să ducă o cruciadă împotriva sistemelor alese de alte țări. Fanatismul, fundamentalismul, exclusivismul democratic nu sunt numai nedemocratice; sunt antidemocratice.

Nimeni, nici măcar noi și ai noștri, nu avem monopolul adevărului, și chiar dacă noi am avea mereu dreptate, în virtutea valorilor noastre însele, trebuie să acceptăm dreptul celorlalți de a nu avea dreptate. Nu vreau ca românii să se alăture acelei „preoțimi seculare" stupide și ipocrite care își asumă rolul de a catehiza omenirea, autoproclamându-se „Salvatorul lumii" și făgăduind, în schimbul supunerii totale față de tablele legilor ei, un pământ al fericirii de care nu dispune și pe care nu îl va livra niciodată. O asemenea abordare nu face decât să aducă nenorocire tuturor; inclusiv celor care o adoptă.

Desigur mă bucur că noi am ales guvernarea legii adoptate de instituții legitimate democratic, și nu guvernarea prin decret dictatorial, dar nu cred în legea coborâtă din bombardiere.

România are nevoie, pentru a-și apăra libertatea, de a fi membră a unei alianțe militare defensive și soliditatea acelei alianțe depinde de compatibilitatea culturală, respectiv compatibilitatea sistemelor sociale ale membrilor săi. Alegem alianțele în funcție de o asemenea compatibilitate, dar nu stabilim compatibilitatea în funcție de alianțe și mai ales prin lucrarea acestor alianțe.

De asemenea, alegem alianțele în funcție de interesele noastre și nu interesele în funcție de alianțe, pentru că, așa cum spunea lordul Palmerston, are o gândire îngustă acela care crede că cineva este sortit a fi aliatul veșnic sau inamicul nostru veșnic; noi veșnic avem doar interese și numai ele sunt veșnice. În relațiile internaționale nu avem filii și fobii, singura excepție admisă pentru noi fiind aceea de a fi filoromân, creator de valori universale și respectuos față de diversitatea valorilor lumii.

În consecință, vreau ca românii să își aleagă liber sistemul social în funcție de tradițiile și interesele lor, și să îl schimbe atunci când ajung la concluzia că un altul mai bun li se potrivește mai bine, iar nu să fie forțați a-l adopta pentru că până aici au ajuns armatele unora sau altora, fie ele armatele „democrației occidentale" sau cele ale „despotismului oriental". Ne aliem cu cei care ne ajută să ne păstrăm libertatea de a alege potrivit valorilor definite și însușite de noi, iar nu cu aceia care îmi aduc valori definite potrivit intereselor lor, de către ei, prin formule ambigui în formă și reacționare în conținut, și îmi „garantează" că nu le voi mai putea schimba vreodată, adică îmi apără „dreptul la stagnare".

Cel chemat să apere democrația, statul de drept și drepturile omului este demosul, poporul, națiunea, iar nu armata și cu atât mai puțin armate străine. Dacă poporul nu o face, inclusiv prin alianțele sale, iese din istorie, sau se transformă din subiect în obiect al ei.

Dacă locatarii Casei Albe cred, ca odinioară locatarul Kremlinului, că fiecare putere își impune sistemul social până acolo unde ajung armatele sale și dacă aceasta a ajuns să fie filosofia și proiectul „generosului" NATO, care nu mai garantează libertatea membrilor în raporturile cu terții, ci puterea centrului alianței în raport cu periferia ei, tot mai puțin liberă, avem o problemă. Alianța nord atlantică nu numai că s-ar dezice astfel de misiunea încredințată de membrii săi și care doar ea îi justifică existența, dar ar acționa chiar împotriva lor. Și atunci...
P.S. Pe când redactam textul de față, am primit știrea că militarii americani, britanici, italieni și probabil și alții se retrag din Ucraina. Prin urmare armate ale statelor membre NATO au fost prezente pe teritoriul ucrainean în contextul războiului civil declanșat în această țară după lovitura de stat din 2014, sponsorizată de SUA. Asta ar face mai ușor de explicat masarea armatei ruse la granița Ucrainei. Unii vor spune că și rușii au trimis mercenari și tehnică de luptă în Donbas. Așa este, dar noi parcă eram altfel decât ei.

Adrian Severin