Trecut, prezent, viitor...

• Tweet

Acum câteva zile, în seria de colocvii desfăşurate sub egida Secţiei de economie, sociologie şi ştiinţe juridice a Academiei Române şi a proiectului Academica - BNR, a fost evocată personalitatea unuia dintre savanţii români ridicaţi în anii interbelici: Anton Golopenţia. Legat profund de gândirea statistică naţională şi avându-l ca mentor pe Dimitrie Gusti, el a fost cel mai ilustru reprezentant al şcolii demografice româneşti clasice.

În seria acestor colocvii sunt continuu aduse în lumină evenimente sau personalităţi ale trecutului, pentru a le proiecta mesajul în întreaga societate de astăzi. Cazul Golopenţia are însă note speciale atât de profunde, şi atât de bogate în conţinut pentru generaţiile de astăzi, încât merită să fie reamintite. Dezbaterea a fost onorată de participarea, de asemenea specială, a profesorilor americani de origine română Sanda Golopenţia-Eretescu şi Constantin Eretescu. Iar prelegerea de o oră a doamnei Golopenţia, fiica savantului, a fost o mare lecţie de istorie, de morală şi de demnitate profesională.

Ruptă de rădăcinile ei fireşti de cultură generală, cultura financiară nu are cum să rodească. Iar când o personalitate de talia lui Anton Golopenţia - care nu este doar un reprezentant de seamă al culturii române, cu doctorate în drept şi filosofie trecute cu brio în Germania, ci, deopotrivă, renumit statistician, căruia la numai 38 de ani i s-a încredinţat conducerea Institutului Central de Statistică, în 1947 - face subiectul unei dezbateri de educaţie financiară, legătura cu Banca Naţională este cu atât mai strânsă. Fiindcă Banca Naţională nu este, potrivit legii, numai autoritate de politică monetară, de reglementare şi de supraveghere bancară, ci şi producător de statistici oficiale.

Doar doi ani a condus Anton Golopenţia - savantul care fondase şcoala românească de geopolitică şi dobândise recunoaştere internaţională - Institutul Central de Statistică. Apoi a venit şi peste el, ca şi peste atâtea alte ilustre personalităţi ale ştiinţei şi culturii din societatea românească a acelui timp, tăvălugul persecuţiilor politice din partea regimului comunist. A fost arestat, ca atâţia alţii, fără să fie judecat. Aruncat fără nicio vină în închisoarea Văcăreşti şi supus unui regim de exterminare, a rezistat doar până în 1951; rămăşitele lui pământeşti sunt şi astăzi într-o groapă comună, împreună cu alţi martiri ai naţiei. De foarte mulţi ani fiica lui, care a ajuns profesor universitar în Statele Unite ale Americii, face un efort necontenit pentru a-i valorifica şi promova opera. Din acest impuls a răspuns invitaţiei Băncii Naţionale şi a participat la colocviul dedicat vieţii şi operei lui Anton Golopenţia.

Anii interbelici au dat României doi titani ai statisticii: pe Anton Golopenţia şi pe Nicholas Georgescu-Roegen. Amândoi au făcut studii strălucite în mari universităţi din Apus. Amândoi au revenit în ţară şi au pus umărul la ridicarea statisticii româneşti pe trepte atinse doar de ţările cu tradiţie în matereie. Pe amândoi au pus ochii forţele de exterminare. Erau, desigur, în relaţii foarte apropiate. Am o singură dovadă în acest sens, dar solidă. O propoziţie, doar o propoziţie, într-un text al lui Georgescu-Roegen, care scrie: „un bun prieten al meu, Anton Golopenţia"... Avertizat că urma să fie arestat, Georgescu-Rongen reuşeşte să părăsească ţara la bordul unui vapor turcesc, ascuns în cala de cărbuni de prietenii lui americani. A ajuns în America, la Harvard, preluat de câţiva dintre cei mai mari economişti ai timpului, între care Schumpeter, Samuelson, Leontiev. Samuelson avea să-l elogieze într-o conferinţă publică, prezentându-l „prietenul meu Nicholas Georgescu-Roegen".

Georgescu-Roegen a făcut o strălucită carieră în America şi este amintit în enciclopediile lumii cu menţiunea „savant american de origine română". A trăit 88 de ani şi a lăsat prin testament să fie înmormântat în pământul patriei, la Bellu. Anton Golopenţia a trăit numai 42 de ani, fără să-şi poată desăvârşi opera. Unul a plecat în America, altul în eternitate... din vina unei societăţi care, în acele momente, nu mai reuşea să-şi pună în ordine propriile interese.

Adrian Vasilescu