Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor Afla mai multe! x












Toți barbarii au dorit să fie egalii Romei (II): A pierde nu este o opțiune

Postat la: 22.06.2020 | Scris de: ZIUA NEWS

0

Cabinetul de lucru al conducătorului sovietic Iosif Vissarionovich Stalin (născut Jugashvili) din Kremlin fusese, pe timpul vechiului regim imperial, camera de citit a țarinei. Cu o vedere largă asupra parcului interior, tocmai pentru ca împărăteasa să își poate urmări mai ușor copii jucându-se, biroul, prin arhitectura sa avea un aer feminin.

Nimeni nu își mai amintește de ce Stalin și-a ales tocmai acea încăpere ca birou de lucru. Lenin folosise vechiul dormitor al țarului, auster, cu o masă de stejar siberian masivă și impozantă, perfect încadrat de alte patru camere utilizate de către aparatul său de lucru. Biroul lui Stalin era așezat cumva oblic față de culoarul central, iar secretariatul personal nu avea de loc spațiu pentru asigurarea contactului direct cu șeful sovietic. Telefoanele secrete erau așezate pe hol, ofițerii de gardă fiind obligați să aducă, pentru orice apel acceptat de generalism, de fiecare dată aparatul și să îl conecteze la singura priză telefonică aflată în cameră, ca apoi să îl așeze din nou pe masa japoneză de pe culoar, cadou primit de unul dintre țari într-o vizită oficală la Tokyo. Stalin nu suporta să vorbească la telefon, mai mult să audă soneria aparatului. Pentru specialiști, această bizarerie comportamentală reprezintă o reminiscență a educației sale mistice ortodoxe, unde fiecare cucerire tehnologică era (și este văzută) că o nouă victorie a necuratului asupra vieții umane.

În acea după amiază de toamnă, geamul din dreptul mesei de lucru era larg deschis spre disperarea gărzilor personale care vedeau deja gloanțele dușmanilor poporului zburând spre capul genialului conducător. Relaxat și bine dispus, Stalin discută cu un comunist din Korea, Kim Ir Sen, aflat de cîțiva ani pe teritoriul sovietic, refugiat sub protecția Armatei Roșii datorită invaziei japoneze a țării sale. Provenit dintr-o familie de mici intelectuali, Kim Ir Sen, viitorul conducător absolut, mareșal și zeu în viață al Koreei de Nord, era și el bucuros. Primul său băiat tocmai se născuse. În arhaica, patriarhala și rigida societate asiatică semnul că familia abia formată va fi norocoasă era tocmai dat de nașterea unui băiat ca prim copil al cuplului. Restul de progenituri puteau fi doar fete, dar primul trebuia să fie neapărat băiat. Ieșind din birou, spre surprinderea generală, Stalin l-a condus pe musafirul său pe holul monumental. La capul scările din marmura albă de Crimeea, Kim își va lua rămas bun cu o largă plecăciune. Stalin tocmai îi confirmase că va fi desemnat conducătorul unic al minuscului partid comunist korean și că va fi trimis înnapoi cu destule resurse militare pentru a prelua puterea din țara sa.

Kim Jong Il era un copil mic de statură și extem de vioi. Nu putea sta locului o clipă. Semăna fizic izbitor de bine cu mama sa, soția din timpurile partizanatului armat antijaponez. Devenise obsesia mamei sale, căci Kim Ir Sen, tatăl îi va fi reproșat nervos că nu are timp de permanentele boacăne făcute de primul său fiu. Toți îl alintau Yura, după cum îl botezase un soldat sovietic în timpul șederii lor in URSS. Al doilea fiu, alintat Shura, tot un nume sovietic, era cuminte și ascultător și avea trăsăturile tatălui său. Putea sta cuminte și liniștit în prezența părinților săi fără să i se ceară. Era cu doi ani mai mic decăt Yura. Yura și Shura conturau fericirea din exil a cuplului de revoluționari marxiști, pe care puterea sovietică îi pregătea să preia o Korea anti japoneză, anti americană și desigur anti chineză. Într-una dintre zilele călduroase siberiene, Shura va muri înecat în fața lui Yura. Kim Jong Il nu va face nimic pentru a îl salva. Va privii cu ochii măriți de curiozitate și pietrificat, specific oricărui copil care realizează drama care se derulează dar este fascinat să observe finalul, cum fratele său moare.

Decenii după drama aceasta, unul dintre puținii defectori apropiați de familia dicatorială va povesti ca Yura, la o beție, va reproșa dur fratelui să mort că nu a luptat să se salveze. Perplex, cel care povestește scena îi scapă întrebarea simplă: dar tu de ce nu l-ai salvat? Yura se va fi uitat lung la el răspunzându-i că oricum el era alesul, deci cel mai important era pentru el să supraviețuiască nu să se arunce în lac după fratele său. Mistificarea misiunii de salvator, inversarea rolurilor și responabilității, frica pe care toată viața a avut-o de public și de martori, incapacitatea de a accepta moartea ca un element natural, dorința totală, neînfrântă a lui Kim Jong Il de a trăi și duce pe mai departe moștenirea construită de tatăl său, constituie permanența oricărei dinastii în lume. Prea tânăr ca să dispară, prea puternic ca să piardă, prea bogat ca să fie sărac, aceste fraze exprimă doar un principiu fundamental și specific ambiției umane. Acela de a învinge.

Drama lui Shura nu va fi niciodată amintită în istoria oficială a familiei Kim. Cu trecerea anilor, ea se va estompa în ceața propagandistic contruită pentru a promova destinul divin al familie, devenind nimic altceva decît un semn că zeii aleseseră între doi moștenitori. Aprigul și neliniștitul va fi cel care va conduce. Cel cuminte, cel liniștit, prea apropiat mamei sale va fi cel care moare. Arhetipul celular al culturii asiatice agrare. Această gândire, acest mod de a înțelege viața, această moarte a jumătății spermatice va constitui baza psihologică, alterată definitiv dar cimentată cu trecerea anilor a celui care va prelua și menține destinul primei dinastii comuniste din lume. Pentru familia Kim destinul post mortem al lui Stalin sau Mao, descoperiși ca tirani ai națiunilor lor, nu este acceptabil. Familia Kim trebuie să rupă din mitic, să bea din cupa de nectar a destinului istoric. Sacrificiul lui Shura, cerut de zei fusese îndeplinit.

Nașterea copiilor lui Yura a rămas din totdeauna un mister puțin cunoscut. Proveniți din aceeași mamă, cei doi, băiatul Kim Jong Un și fata Kim Yo Jong vor fi aleși să fie urmașii dinastici din grupul larg de progenituri ai tatălui lor, pentru că erau extrem de uniți și extrem de deosebiți. Kim Jong Un era un vorbăreț, pe cînd sora lui Kim Yo Jong era tăcută. Crescuți la fel, cei doi vor construi o legătură afectivă extrem de importantă pentru evoluția de astăzi a țării pe care o conduc. La moartea subită a tatălui lor, conform tradiției băiatul, devenit mareșal al armatei nord koreene la numai 28 de ani și sef al statului a trebuit să limpezească relațiile de familie. Căci fondatorul dinastiei, Kim Ir Sen a lăsat de fapt două familii, cea care i-a dat pe Yura, Shura alături de o soră mai mică și o a doua, după moartea primei sale soții, formată tot din trei urmași. Conflictul familial risca să pună probleme severe existenței puterii primei familii, prin cererile justificate de linia sangvină directă cu fondatorul a ramurii cadete de la Phenian. Kim Jong Un va decide să dezamorseze defintiv această bombă cu ceas, pe care Occidentul, în naiva sa analiză, chiar începuse să o exploateze.

Pentru a realiza unitatea partidului comunist, construit de fapt pe principiul familiei unice conducătoare, tânărul moștenitor are o idee genială. Reforma familiei nu se va mai face exclusiv doar prin eliminarea fizică a tuturor rudelor aflate în tabere opuse (practic acesta și-a decimat rudele care au dat semne de apropiere directă cu China) ci și prin întărirea noii generații a liniei primare.

La numai 30 de ani, Kim Jong Un își ridică politic și treptat sora, care într-o societate ca cea din Koreea de Nord nu ar fi trebuit nici măcar să fie cunoscută. Pentru a bloca orice fel de influențe asupra deciziilor sale politice, noul conducător suprem o impune pe Yo Jong ca reprezentant al puterii sale în față cu Koreea de Sud, cheia relațiilor internaționale ale puterii de la Phenian. Pierdută de către fondatorul dinastiei Kim printr-un război nebunesc și nici astăzi pe deplin justificat, partea de sud a Koreei este de fapt o insulă. Ruptă de continent prin impunerea celei mai militarizate granițe din lume la paralela 45, Koreea de Sud a fost locul de unde SUA reușiseră, cu foarte multă greutate să își mențină influența regională. Timpurile au evoluat iar această Korea este astăzi mult mai independentă, mai flexibilă și mai preocupată de rolul ei istoric, decât de a fi aliatul supus al SUA. Trump a ajutat și el la alienarea Seulului prin jocul permanent al amenințările privind retragerea trupelor americane din zonă. Kim Jong Un va analiza corect modificările naționale și socio-economice din sud și va concepe un plan care să îl ducă la egalitatea de dialog și de putere atât cu Seulul cât și cu SUA.

Va paria și va cîștiga. Cele două întâlniri cu Donald Trump, nu vor face decăt să îi recunoască statutul de deținător al butonului nuclear. În sensul definiției mândriei americane, SUA nu vor obține nimic. Solicitările maximale ale administrației Trump nu vor face decît să servească jocului primar al tânărului Kim. Pe acest culoar se află sora mai mică. Pe un culoar care permite leaderului de la Phenian să joace o dublă mortală pentru SUA. Mimând un interes clar pentru negocierile de denuclearizare cei doi frați reușesc să impună doi moștenitori, în loc de unul singur, la tronul dinastiei, deci la cârma Koreei de Nord. Dacă unul eșuează și istoria îl doboară, mai există un al doilea moștenitor, egal ca imagine și simbolistică care poate prelua oricând puterea. Deci problemele nu dispar. Iar eternizarea problemei devine soluția pentru cimentarea puterii familiei Kim. Măcar pentru încă o generație, dacă nu mai mult.

Pentru a realiza acest proiect, se însecenează moartea prin atac cardiac a conducătorului. Kim recunoaște, mai devreme decât alții, momentul delicat în care SUA, China și Europa se află. Va fi ajutat și de declanșarea naturală a celui de-al doilea conflict american, cel rasial transformat în insurecție și schimbă complet condițiile jocului. Conform teoriei medicale americane, un fel de propaganda cu capul în jos, dacă ești gras mori mai devreme. La numai 35 de ani și fiind obez, lui Kim Jong Un i se inventează boli fatale, medicii proagandiști practic sugerând că acesta nu va atinge vărsta de 50 de ani. Folosindu-se exact de marxismul medical modern, se anunță pe surse un atac cardiac, regizat în cele mai atente amănunte, inclusiv cele cu privire în ce parte a inimii ar fi avut o intervenție chirurgicală deschisă. Aflată în plină criză pandemică lumea nu are timpul de a analiza serios problema.

Pentru a distruge complet rolul SUA în dialogul nuclear din peninsula koreană, lăsat vulnerabil de indisciplina lui Donald Trump, care nu a avut puterea de a continua cadențat dialogul cu noul monarh comunist de a Phenian și împotriva oricărui model cultural și societal asiatic, sora ce amică devine co-regent al puterii. Iar ca primă lovitură, care să transmită exact mesajul de schimbare, aceasta escaladează imediat conflictul anemic al baloanelor anti Phenian trimise de organizațiile finanțate de SUA de pe teritoriul sudului, aruncând în aer, la propriu și în văzul lumii, biroul de relații dintre cele două Koree. Kim Yo Jong devine efigia dialogului cu sudul, exact piatra de care se vor lovi SUA pentru a negocia denuclearizarea nordului.

Gestul exprimă clar și direct, prin violența primară, prin costul său minimal și prin forța sa brută, eliminarea SUA din structura centralizată a negocierilor peninsulare, mecanismul fiind osificat de peste patru decenii. Cei doi Kim anunță lumea că puterea nucleară koreană se află ferm în mâinile familiei. Folosind dinamita ca element simplu dar vizibil și zgomotos, dinastia Kim informează lumea că acum există un rege și o regentă, unul preocupat să aducă bunăstarea poporului prin varii metode, biologic ducând mai departe linia familiei, al doilea responsabil de pacea în regiune și în special de cea din peninsulă. Cei doi exploatează fără milă multipla criză medicală, culturală, socială și economică pe care o traversează occidentul, acționînd cinic pentru distrugerea unui mecanism de negociere pe care îl consideră imperialist și vizibil dezavantajos pentru ei.

Pentru pacea internă, nepotul fondatorului familiei Kim dialoghează în plan intern și cu ceilalți membri ai familiei. Le spune clar că linia de succesiune se află defintiv în proprietatea sa. Familia își definitivează mecanismul de succesiune internă. Comunismul din Koreea poate astfel să moară atunci când interesele familiei o vor cere, lăsând locul unui nou regat, cu o dinastie asigurată. Nu mai contează sub nici o formă ideologia sau forma de proprietate. Butonul nuclear este stabilizat, deci puterea de negociere este fundamental la Phenian. Populația nord koreană are astfel un viitor național predictibil, pe care puterile democratice ale lumii nu o vor putea manipula ușor din punct de vedere propagandistic. Are loc un transfer imagologic fundamental care schimbă complet datele problemei. SUA și lumea nu vor mai negocia cu un partid comunist, sperând ca o foamete să îl dărâme la un moment dat, ci cu o familie regală care are un buton nuclear în posesia sa (prima dinastie care are asemenea forță în întreaga lume) și a cărei succesiune tocmai a fost reglată prin co-optarea unei femei în mijlocul templului. Mai mult, prin explozia bine regizată, Koreea de Sud se vede obligată să negocieze direct cu Phenianul, astfel că un element crucial al influenței americane în regiune este complet și iremediabil pierdut. Cei doi Kim devin astfel primii creatori moderni de regalitate și influență, fiind vecini cu o Chină care încă își caută printre miliardarii epocii post Mao, pe cel pe care îl va instala în Orașul Interzis.

Structura americanizată asiatică a explodat sub copilăreasca căutare de imagine a administrației Trump. Kim a obținut statutul de posesor al butonului nuclear, Trump a obținut o iluzorie faimă de om al păcii. De fapt, Trump a pierdut totul. Căci evenimentele din SUA au dovedit inexacta sa pregătire pentru a intra în istorie. Cei doi Kim l-au citit corect. Și l-au folosit pentru propriul lor interes. Acolo unde doare cel mai rău, acolo unde SUA poate pierde lupta pentru supremația globală, tocmai acolo regatul hermit a prins viață prin doi tineri educați, unde altundeva, decît în Occidentul cu care se luptă.

Definitiv nu fusese ziua lui. De fapt nu fusese săptămâna și nici măcar luna lui. Așa gândea Donald Trump în momentul în care elicopterul Marine One, îl ducea spre baza aeriană Andrews, de unde Air Force One îl va prelua cu destinația Oklahoma. Sperase încă de dimineață că mitingul organizat pentru a își relansa campania electorală pentru alegerile din noiembrie va fi un triumf. Scanând știrile venite prin cablu dimineața devreme, Trump a fost dezamăgit să vadă imagini, nu cu cozile masive oameni care să se formeze în exteriorul stadionului Bank of Oklahoma din Tulsa, locul unde spera să refacă magia de la întâlnirile cu alegătorii săi, ci cu Geoffrey Berman, procurorului federal pe care procurorul general Barr tocmai anunțase că îl concediase la cererea lui Trump.

Mai târziu, președintele a fost informat cu șase angajați ai campaniei sale prezidențiale din Tulsa au fost confirmați pozitivi pentru coronavirus. Era o readucere brutală pe pământ a unui președinte american, care de luni de zile încearcă să preia controlul asupra narativului național, emasculat de pandemia care a ucis peste 120 000 de cetățeni ai săi. Știrea prezentată în buclă este o re-aducere aminte a acestei blestemate de pandemii aflate în continuă expansiune și pe care Trump spera, ca în timpul campaniei sale prezidențiale să o poată reduce ca importanță dacă nu de-a dreptul să o poată ignora.

Cu toate aceste vești proaste, un Trump ferm și hotărât, iese din Casa Albă pentru a pleca spre Tulsa convins ca oceane de oameni, mulțimi nemăsurate, iarba și pomii din acel oraș se vor bulucii să îi asculte vorbele. Nici pe departe. Lucrurile nu s-au îmbunătățit odată ce Air Force One a decolat, deoarce președintele a primit un raport potrivit căruia doar cîteva zeci de persoane se adunaseră în spațiul exterior arenei, pe care activiștii săi îl rezervase unei mulțimi, anunțate cu zile înainte, de a fi peste 40.000, cea care nu mai intra în interiorul stadionului. Colac peste pupăză, cu două ore înainte ca mitingul să înceapă, oamenii au primit un mesaj text de urgență din partea campaniei prezidențiale Trump: "The Great American Comeback Celebration este almos here!" (Sărbătoare măreței reveniri americane este aproape aici! Mai este loc!"). Invitând disperați mai mulți oameni în plină pandemie, trumpiștii doreau să obțină două victorii în același timp. Să distrugă mitul insurecțional anti Trump care a cuprins întrega țară și nu numai, dar să și arate lumii că virusul covid-19 nu este atât de periculos. Mesajul este evident de simplist, de Disneyland pentru copii, conform căruia cei care votează Trump sunt super eroii, sunt super oamenii, sunt super americanii. Că prin ei economia SUA va fi reînviată, că numai trumpiștii pot să refacă America. Ignorând cele două mari probleme care izbesc zilnic la rădăcinile republicii, Trump a decis să își salveze moștenirea, și așa deja contestată, invocând geniul său economic. Inspirată alegere de mesaj dar imposibil de pus în practică.

Când președintele a aterizat la Tulsa la 17:51, ora locală, mulțimile, pe care le trâmbițase cu forță în zilele premergătoare, nu au reușit să se concretizeze. Air Force One a zburat peste arena sportivă, unde Trump nu a văzut nimic asemănător cu marea de oameni la care se aștepta. Televiziunile transmiteau imagini cu un stadion pe jumătate ocupat, cu gazonul central practic gol, o imagine dezolantă a unei baze electorale reduse numeric, identitară rasial, unic gânditoare și perfect lineară. Zidul în care intrase Trump era din beton iar trenul său stralucitor era deja un monument de fiare arse.

Evenimentul din Tulsa, considerat, în interiorul Casei Albe și a campaniei prezidențiale, ca un buton de resetare pentru o președinție caracterizată mai mult prin crize și răni adânci, mitingul de campanie de sâmbătă seară a devenit o cursă plină de capcane, tranformându-se într-un microcosmos dezamăgitor al viselor niciodată transformate în realitate. A dovedit că președintele SUA intră într-unul dintre cele mai precare momente ale mandatului său. Dacă pierde alegerile, la finalul celor patru ani, față de ceilalți foști președinți, pe el și întreaga sa familie, îi așteaptă o lume complet neprietenoasă. Clanul nu va fi iertat nici de ai lui, nici de progresiști, nici de europeni, nici de asiatici sau sud americani. În special el, Trump, nu va fi iertat de către nimeni.

Mulțimea neînsuflețită, anormal de liniștită pentru ceea ce altădată păreau dezlănțuiri de energie cosmică la apariția marelui blond, a fost un semnal de alarmă că americanii, chiar și susținătorii lui Trump, rămân precauți în fața unei pandemii care continuă să atace cu furie, chiar dacă însuși șeful suprem este gata să o ignore, dacă nu cumva să o șteargă din istoria pe care dorește să o rescrie. Pe cealaltă parte, insurecția neo-marxistă americană care își menține forța de atracție, după săptămâni de violențe stradale, dovedește analiza politică complet greșită pe care Trump și ai lui au făcut-o, eliminând astfel de la masa dialogului orice prezență a majorității mozaicului american, ale imenselor resurse pluriale ale societății americane. Fără rezolvarea primei părți a ecuației, nu va fi reușit să înțeleagă complexitatea celei de-a doua. Să îți cadă țara sub o pandemie și o revoltă marxistă în același timp, iar tu să promivezi falsul că alegerile se vor desfășura normal vorbind despre ce bine va merge o economie aflată deja în colaps, cu un deficit bugetar care va ruina puterea de cumpărare a americanului de rând, anulând orice progres din ultima jumătate de secol, să te comporți ca și cînd nimic nu s-ar fi întâmplat pe plan internațional și să se publice o carte împotriva ta care relatează despre înțelegerile contradictorii pe care le faci cu adversarii propriei țări, înseamnă că nu mai ai sensul datoriei naționale și nici sensul măsurii.

Cum știința interzice existența a două realități în același timp și loc, așa nici destin individual dual nu există în istorie. În acea zi, pentru Trump nimic nu a mers așa cum trebuia. Pentru întreaga lume a fost semnalul că mecanica politică americană este serios deteriorată, iar riscurile unui derapaj la scară istorică sunt reale și devin aproape palpabile. Trump va face orice pentru că el nu poate pierde alegerile. Nu are aceasta opțiune. Altfel îl vor aneantiza. Pentru dinastia Kim, aceasta va continua să negocieze cu viitorii președinți americani până când noua regalitate ve fi recunoscută de iure. Istoria nu acceptă dubluri, ci doar originale.

H.D. Hartmann

albeni
Adauga comentariu

Nume*

Comentariu

ULTIMA ORA



DIN CATEGORIE

  • TOP CITITE
  • TOP COMENTATE