Se inversează polii de putere

• Tweet

Este oficial. Președintele Turcei, Erdogan, îi mulțumește președintelui Federației Ruse, Putin, pentru "ajutorul necondiționat asigurat în perioada puciului" și după, așa cum se poate, ușor, subînțelege. Și bate obrazul aliaților săi oficiali din NATO și Uniunea Europeană, în sensul că ar fi așteptat un ajutor și din partea acestora.

În scurt timp, cei doi autocrați de la Ankara și Moscova urmează să se întâlnească. Și, probabil, să bată palma. Asta înseamnă că, cel puțin în zona noastră geografică, polii de putere se pot inversa. Acum, devine limpede de ce John Brennan, directorul CIA, s-a grăbit să declare că Statele Unite nu au fost la curent cu pregătirea unei lovituri de stat în Turcia. Pentru că, numai declarând astfel, Statele Unite pot motiva cum de nu au sărit în apărarea celui mai important partener NATO. Dacă Washingtonul nu a știut nimic, atunci nici nu poate fi învinovățit de către Ankara că a lăsat, în mod cinic, ca evenimentele să de declanșeze și să se deruleze pentru a vedea, în final, pe cine ar trebui să sprijine, pe puciști sau pe Erdogan.

În schimb, Federația Rusă, care nu avea niciun fel de parteneriat militar sau politic cu Turcia, ci dimpotrivă, era într-un conflict latent cu această țară pentru că urmăreau obiective diferite în Siria, a aflat că se pune la cale un puci și a intervenit prompt, activ și necondiționat în favoarea lui Erdogan. Se poate lesne desluși încă ceva în spatele acestor declarații și a acestei atitudini. Și anume faptul că puciștii erau expresia militară a opoziției civile și politice împotriva regimului Erdogan. Tocmai de aceea represiunea este atât de largă, atât de dură și atât de sângeroasă. Lipsa de intervenție a Statelor Unite, care în niciun caz nu poate fi pusă pe seama lipsei de informare, ar putea fi explicată prin faptul că, dacă lovitra de stat ar fi reușit, laicizarea Turciei ar fi căpătat mai multă consistență, iar statul de drept nu numai că nu ar fi fost aruncat în aer, ci dimpotrivă, ar fi devenit mai consistent prin întărirea instituțiilor democratice. În final, Statele Unite s-ar fi ales cu un aliat mai de încredere.

În timp ce învingătorilor li se cuvin aplauzele, în orice condiții au învins, înfrânții sunt huliți, indiferent în ce condiții au fost înfrânți. Așa funcționează istoria din toate timpurile. În aceste condiții, lovitura de stat, care nu a fost pusă la cale de Statele Unite, dar despre care Statele Unite au știut, a fost înfrântă și, imediat, Washingtonul a fost silit să condamne, în mod public, puciul și să îi condamne, în mod la fel de public, pe autorii lui. Și, imediat, s-au conformat și aliații Statelor Unite din NATO și din UE.

În timp ce Federația Rusă, la rândul ei informată de propriul serviciu secret asupra pregătirilor pentru lovitura de stat, a intervenit activ în favoarea regimului Erdogan. Sub pretextul, cât se poate de corect din punct de vedere politic, că apără statul de drept împotriva atentatorilor puciști. Ce a putut însemna această intervenție activă? Că, așa cum a scăpat de altfel o informație în presă, președintele jucător de la Moscova i-a telefonat lui Erdogan, avertizadu-l că urmează, în doar câteva ore, declanșarea unei lovituri de stat. Este de presupus că reprezentanții unor instituții de la Moscova au procedat la fel cu omologii de la Ankara care i-au rămas fideli lui Erdogan. Poate că această susținere nu a fost doar în plan informativ. Este posibil ca rușii să fi pus la cale, în zonele vulnerabile, un puternic bruiaj, blocând transmisiile de date și informații între diverse componente ale loviturii de stat. Nu este exclusă, de asemenea, posibilitatea ca o parte a listei participanților la complot să îi fi fost furnizată lui Erdogan chiar de către Moscova.

Dacă ar fi dorit, exact aceleași lucruri le-ar fi putut face și serviciul secret american. Dar și celelalte servicii secrete ale statelor NATO. Numai că acestea s-au pliat politicii de expectativă decisă la Washington. În mod cert, Erdogan se face vinovat de grave derapaje de la democrație și de zdruncinarea fundamentelor statului de drept. Ultima sa decizie de preluare a șefiei armatei, prin încălcarea Constituției, îl scoate, cu desăvârșire, în afara sistemelor democrate. Într-o oarecare măsură, însă, se poate face și o altă afirmație. Și anume că, pierzându-și sprijinul aliaților NATO și UE, Erdogan este cumva împins și la excese în raport cu principiile democratice și la o alunecare periculoasă către Moscova.

Jocul Statelor Unite s-a dovedit a fi falimentar. La capătul acestui joc, rezultatul este, pe toate planurile, negativ. În Turcia, nu a fost salvat statul de drept și, încet-încet, nu mai poate fi vorba de niciun fel de democrație și în niciun caz de asumarea așa-ziselor valori ale lumii occidentale. În plus, este aproape cert că Statele Unite și Uniunea Europeană au pierdut un important aliat militar, chiar dacă acesta nu ar fi putut fi, așa cum s-a dovedit în final, vreun aliat politic.
Și acum să privim tabla de șah. Până ieri, singurele puteri care controlau, într-un relativ echilibru, Marea Neagră erau Rusia și Turcia. În plus, Turcia, ca principal beneficiar al Convenției de la Montreux, controlează strâmtorile, deci nodul de legătură dintre Marea Neagră și Marea Mediterană. Dintre statele NATO numai România și Bulgaria ar fi avut dreptul să își dezvolte o capacitate năvală militară cât de cât relevantă în Marea Neagră. Dar nu au făcut-o. Din diverse rațiuni. În eventualitatea în care Turcia, în urma discuțiilor de la Moscova, decide să părăsească NATO sau NATO elimină Turcia ca urmăre a instaurării, acolo, a unui regim de mână forte care ar putea genera contrareacții în lanț, creând instabilitate, la Marea Neagră și nu numai, se creează o axă de putere infailibilă.
Aliate fiind, Federația Rusă și Turcia vor controla Marea Neagră, Marea de Azov, Marea Marmara și, pe o largă suprafață, Marea Mediterană. Sub aspect terestru, noua axă Ankara -Moscova, căreia i s-ar putea adaugă rapid și Teheranul, va controla Euroasia.

Ceea ce înseamnă că Statele Unite și aliații săi sunt amenințați de o grea lovitură de natură geostrategică. Și asta se întâmplă chiar înaintea alegerilor prezidențiale din Statele Unite și parlamentare din Germania, unde, așa cum este de așteptat, Angela Merkel va fi debarcată. Din nou, am asistat la regretabile bâlbâieli ale Bucureștiului. Și la duplicități de neînțeles pentru politica unui stat santinelă aflat, din perspectiva de mai sus, chiar în ochiul ciclonului. Așa că, încă o dată, mă întreb ce a știut și ce nu a știut Mihai Răzvan Ungureanu, directorul Serviciului de Informații Externe, și dacă a știut ceea ce ar fi trebuit să știe, în ce măsură i-a informat pe decidenții politici. În fine, dacă aceștia au fost corect și prompt informați, cum se explică faptul că, din nou, România a fost incapabilă ca, în respect cu angajamentele sale euroatlantice, să își construiască o politică proprie în raport cu Ankara, cu Moscova, cu statele de la Visegrad și cu nucleul dur al UE.

Sorin Rosca Stanescu