România la Bruxelles şutuită şi fără lobby de ţară

• Tweet

Nimic din ce este acum nu poate fi explicat fără a cunoaşte istoria trecută şi documentele ei mai mult sau mai puţin publice.

În acest context, dat fiindcă este posibil să urmeze evenimente la fel de importante ca cele care au premers şi au pregătit Summitul din Malta, cred că este necesar să ne întoarcem în bibliotecile diverselor instituţii specializate unde se află documente şi analize despre ce se întâmpla în Europa anului 1989, mai precis în primăvara şi vara acelui an al tuturor marilor schimbări structurale, atunci când instituţii internaţionale precum cele de la Bruxelles începeau să se poziţioneze în aşteptarea deciziei celor doi lideri care urmau să se întâlnească în Malta şi a sensului pe care aveau să-l impună în rescrierea hărţilor. Inclusiv în recalibrarea destinelor popoarelor din întreaga lume, cu o atenţie specială către nefericitele naţiuni din Europa Centrală şi de Est care urmau să părăsească lagărul comunist. În conseinţă, să vedem cum era percepută România în perioada decisivă a anului 1989 la nivelul Parlamentului European, "cutia de rezonanţă" politică cea mai fină a momentului şi care transmitea către decidenţii din Malta propria sa viziune asupra ţărilor din lagărul comunist, viziune echivalentă cu analiza lor asupra şanselor ţărilor respective de a putea face parte vreodată din Europa. Vă propun azi un document de sinteză, excelent realizat în 2015, privind vziunea PE asupra schimbărilor ce aveau loc în Europa în perioada 1989-1990, îl puteţi consulta integral aici .

Şi ei zic aşa:

"Discuţiile de atunci arată cu claritate că Parlamentul European subestimase viteza dezvoltării în Europa centrală şi de est. Nimeni nu fusese în stare să prevadă căderea Zidului Berlinului şi era evident că nimeni nu anticipa în noiembrie 1989 că Germania avea să fie reunită în viitorul apropiat. Acest lucru este adevărat şi din punctul de vedere al aderării ţărilor din Europa centrală şi de est. După ce în dezbaterile anterioare se discutase despre extindere ca etapa care era de dorit, discuţiile despre acest subiect au devenit brusc foarte prudente la finele anului 1989. Europarlamentarii încă credeau că aderarea ar fi fost răspunsul potrivit, dar nu doreau să avanseze idei care să divizeze Comunitatea. Credeau atunci că acorduri de asociere sau extinderea zonei de liber-schimb ar fi putut să fie soluţii mai bune. Mai mult, vocile critice puneau în evidenţă faptul că ar putea fi prematur să se lase garda jos şi că era nevoie încă de prudenţă în legătură cu liderii politici care trebuie să dovedească buna lor credinţă, capacitatea de viziune pe termen lung în raport cu o situaţie în care declinul imperialismului ar putea lăsa teren liber şi fundamentalismului în legătură cu o situaţie militară în care echilibrul rămâne precar. Cu toate acestea, mulţi europarlamentari rămân convinşi de faptul că Europa ar trebui să privească spre viitor şi că fantomele trecutului nu ar trebui să paralizeze sistemul de azi al luării deciziilor în Parlamentul European" (European Parliament debates of 22 November 1989 on events in Central and Eastern Europe, No 3- 383/151).

Ciudat? Nu, deoarece, aşa cum arată documentele desecretizate ale Summitului din Malta, doar liderii importanţi din cele două tabere reprezentate la Malta ştiau foarte bine de mai bine de un an că lagărul comunist avea să se dizolve şi că, de fapt, marea miză a momentului avea să fie reunificarea Germaniei. Decizie politică de importanţă crucială pe de o parte reparaţie istorică privind ruperea unei ţări în termenii unui Tratat de Pace, dar şi rezultat al muncii excepţionale dusă de diplomaţii de excepţie în linia Adenauer-Kohl care făcuseră deja din viitoarea Germanie, chiar înainte să fie constituită ca entitate statală, pivotul dezvoltării europene şi imaginea credibilităţii extinderii înspre Est, noul demers existenţial european.

Asta se ştia, asta se negocia şi, deja, din primăvara lui '89, ţările care aveau constituite reţele de lobby (unele care au lucrat aproape deschis pe durata întregii perioade comuniste) au început să multiplice contactele pentru a-şi pregăti o poziţionare publică cât mai bună în statele occidentale. Era logic în măsura în care se ştia că lui Gorbaciov îi rămâneau din ce în ce mai puţine pârghii de presiune şi, pe lună ce trecea, se confirma că o întoarcere la vechea stare de lucruri era imposibilă. Şi era la fel de evident că mijloacele de acţiune cu care încercau să preseze statele din centrul şi estul Europei, doritoare să se afle în pole position în viitoarele convorbiri de aderare, se bazau pe activarea diasporei pe care unele state (nu şi România, din păcate) o întreţinuseră cu grijă în deceniile trecute, cazurile clasice fiind ale celei poloneze, germane sau al ţărilor baltice. Iar discuţiile din PE privind România aveau să deseneze cu precizie matematică liniile viitoarelor mari dezbateri care au marcat perioada aderării şi care revin regulat şi acum ca teme prioritare. Printre acestea, atunci şi acum, în cazul ţării noastre, problema centrală ca şi dubiul major subsecvent, sunt legate de tratamentul asigurat minorităţilor etnice.

Nimeni nu acordase în 1988 atenţia cuvenită primei mari dezbateri din PE unde se anunţa tema ce este relevantă şi acum. În cadrul dezbaterii din 13 octombrie 1988 asupra drepturilor omului în România s-a spus ceva esenţial şi care s-a dovedit fie o intuiţie politică excepţională, fie o decizie de reală importanţă şi cu valoare deloc simbolică: "... PE este foarte clar în a spune că doreşte relaţii mai bune cu ţările din Europa centrală şi de est şi din URSS, dar orice dezvoltare ulterioară trebuie să aibă loc în cadrul Acordurilor de la Helsinki, adică inclusiv drepturile minorităţilor, autonomia şi drepturile omului. ... Europarlamentarii au spus că situaţia din România rămâne în contrast accentuat cu cele din restul URSS şi, din această cauză, consideră că CEE nu ar trebui să negocieze cu România în acelaşi fel cu celelalte ţări din Europa centrală şi de est... România ar trebui să devină un caz test pentru modul în care CEE şi foloseşte puterile şi responsabilităţile.

Discuţia va continua pe aceleaşi coordonate, cu acest domeniu ca o caracteristică majoră de spaţiu pentru România:

"...(problema respectării drepturilor omului) a revenit pe data de 16 martie 1989 şi a stat la baza unei Rezoluţii dedicate exclusiv încălcării drepturilor omului de către regimul Ceauşescu (Resolution of the European Parliament of 16 March 1989 on Romania, OJ C 96/137, 17 April 1989). Dacă în 1988, PE se comparase cu SUA, în 1989 a început să se uite mai mult înspre acţiunile altor instituţii internaţionale. Unul dintre argumentele folosite în argumentarea acestui demers a fost că UNHCR condamnase România şi exista sentimentul că PE ar trebui să urmeze pe aceeaşi linie deoarece "într-o perioadă în care UE reacţionează, nu putem avea o atitudine mai slabă decăt cea a restului lumii" (Speech by Simone Veil, European Parliament debates of 16 March 1989, No 2-376/221). Mulţi europarlamentari şi-au exprimat stânjeneala deoarece Occidentul rămăsese tăcut ani de zile şi până de curând reprezentanţii lui Ceauşescu fuseseră primiţi în PE deoarece România era privită ca o anomalie în CAER. Iată de ce nu e surprinzător că există un sprijin larg pentru moţiunea pentru Rezoluţie prezentată de şase grupuri parlamentare. Doar liberalii cred că acest text este prea slab şi deplâng faptul că nu ia în calcul îngheţarea imediată a negocierilor în vederea unui acord comercial mai extins. Într-adevăr, rezoluţia cerea doar Comisiei, guvernelor Statelor Membre şi Consiliului să analizeze legăturile lor cu România (Rezoluţia PE din16 martie 1989 privind România OJ C 96/137, 17 April 1989). Lucru interesant, până în final Comisia a fost cea care a cerut un demers cu mult mai dur decât cel recomandat de PE şi a decis oprirea imediată a negocierilor pe acordul respectiv. Această poziţie fermă este salutată de PE în cadrul dezbaterii privind Cehoslovacia...Problema drepturilor omului în România revine pe agendă în luna mai (European Parliament debates of 25 May 1989 on human rights in Romania, No 2-378/215) ...în cadrul cererii formulate de câţiva europarlamentari de a vota refuzul admiterii României cu statut de observator în Consiliul Europei".

În fine, de notat faptul că 14 decembri1989, mai are loc o dezbatere şi este votată o nouă Rezoluţie a PE privind România (European Parliament debates of 14 December 1989 on Romania, No 3-384/220; Resolution of the European Parliament of 14 December 1989 on Romania, OJ C 15/328, 22 January 1990), "cu doar două zile înainte ca regimul comunist să fie răsturnat şi ca liderul politic Nicolae Ceauşescu să fie executat. La modul unanim, europarlamentarii îşi exprimă îngrijorarea că regimul totalitar represiv din România a devenit tot mai izolat, prejudiciind procesul de democratizare aflat în curs în alte ţări din estul Europei. Au cerut Comisiei să pună o presiune dură pe România atât la nivel diplomatic cât şi comercial, retrăgând ambasadorii şi denunţând toate acordurile comerciale, exprimând stupefacţia şi indignarea în ce priveşte atitudinea de acceptare demonstrată de comunitatea internaţională care a tolerat atât de mult tmp politicile opresive ale lui Ceauşescu"

Ce a urmat ştiţi foarte bine: desprinderea, în ordsinea importanţei, a unui grup de ţări şi cu România tratată chiar ca un caz-test, alături de Bulgaria, sora noastră întru suferinţă. Şutuiţi şi fără lobby de ţară. Ne place sau nu, dar asta a fost. Ce s-a schimbat? Iarăşi, răspunsul este evident şi se impune de la sine.

Cristian Unteanu