Țările care câștigă medalii la Olimpiadă contează și geopolitic. România și-a pierdut potențialul!

• Tweet

Poate că nu e întâmplător că tocmai azi, de Ziua Imnului Național, fac această analiză referitoare la greutatea noastră în plan sportiv de a mai aduce tricolorul pe catarg, de a câștiga medalii, ce să mai spun despre intonarea imnului de stat, care se face doar atunci când vine aurul la competiții internaționale, dar mai ales la Olimpiadă.

M-am exprimat despre ceremonia de deschidere și organizarea Olimpiadei de la Paris (Urmărind ceremonia Olimpiadei am priceput două treburi: decăderea ireversibilă a lumii euroatlantice, respectiv că cei ca mine am devenit "minoritari"! - Solid News). Le consider batjocoritoare la adresa sportivilor și suporterilor, iar această olimpiadă va intra în istorie cu asemenea marcă proastă. Iar legat de istorie să consemnăm că Rusia a mai fost interzisă doar la olimpiada nazistă de la Berlin din 1936 (la Los Angeles în 1984 Rusia n-a participat doar ca răspuns al boicotului SUA din 1980 la Olimpiada de la Moscova), în 1936 atunci când în locul lui Macron de azi trona de la tribună Adolf Hitler. Azi rușii au fost interziși la Olimpiadă pe motiv de război ucrainean, spre deosebire de Israel, ce e bine primit la Paris, în ciuda genocidului din Gaza. Ce să mai zic, prieteni goldiști, că au fost interziși și belarușii la Olimpiada pariziană, pe motiv că sprijină Rusia, dar e limpede că e extrem incorect și acest lucru, deoarece, tot spre exemplu, China și Coreea sunt la Olimpiadă, iar aceste țări au oferit un sprijin chiar mai mare regimului lui Vladimir Putin. Tind să cred că belarușii sunt mai „vinovați" doar pentru că sunt creștini ortodocși, iar dacă analizați satanismul ceremoniei de deschidere, se poate să-mi dați dreptate.

Eu nu boicotez Olimpiada, o vizionez în calitate de om de sport pasionat. Confruntările sportive pentru mine sunt excepționale și exprimă mereu dorința umană de depășire a limitelor prin muncă, talent și antrenamente. Urmărind această Olimpiadă am sentimentul că omagiez eforturile extraordinare ale sportivilor și antrenorilor angrenați în aceste teribile confruntări, dar dominate în mod majoritar de fairplay. Din această cheie vreau să comentez azi. Deja s-a alcătuit un clasament curent al țărilor, în funcție de medaliile cucerite, iar până la final veți observa că în lupta sportivă vor câștiga și vor conta doar reprezentanții țărilor ce au și potențial geopolitic, adică ai acelor țări ce își respectă statutul, iar sportivii și antrenorii lor muncesc din greu pentru consolidarea acestui statut. România are calificați 1% din numărul total de sportivi prezenți, iar jumătate dintre aceștia sunt canotori, adică avem 106 sportivi din totalul de circa 10.500. Suntem, deci, la nivelul de participare al unor țări mici și fără tradiție. Atenție, nu ne-am calificat la niciun joc de echipă, handbal, volei, rugby, fotbal, baschet, niciunde. Iar la polo suntem prezenți doar pentru că Africa de Sud nu mai participă la Olimpiadă, deși era calificată. La tenis, țara lui Ilie Năstase și a Simonei Halep nu are nici șanse teoretice de vreo medalie; avem ceva speranțe, dar foarte mici, la tenis de masă. Dar la scrimă, țara lui Mihai Covaliu, Laura Badea, Ana Maria Brânză nu mai contează în 2024. Zilele astea sperăm și ținem pumnii strânși pentru David Popovici, pentru canotorii Elisabetei Lipă, pentru canonistul Cătălin Chirilă, dacă ne ajută Dumnezeu, poate la haltere, unde dominam competiția, și asta va fi tot, dacă va fi. Dar, așa cum zic și repet plin de speranță, poate ne ajută Dumnezeu și mai luăm și alte medali,i dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce subliniez eu aici, anume că am batjocorit sportul românesc, ce a mai trăit din performanțe doar încă vreo 15 ani după 1989, consumând rapid moștenirea sportivă acumulată prin muncă și talent în vremurile comuniste. Atunci, potențialul nostru sportiv era proporțional cu cel geopolitic și eram respectați în baza exprimării și fructificării amândurora. Ce n-au priceput incapabilii noștri lideri, ce au acționat și în mod nemernic, este faptul că sportul este prioritate națională și trebuie să fie dirijat printr-o politică la nivel înalt de stat, o politică responsabilă, că sportul îți poate aduce astfel forță, respect și beneficii pe care nici nu vi le puteți imagina. Deci sportul românesc a fost distrus aproape programatic, așa cum a fost prăbușită și economia românească, e limpede că și societatea noastră per ansamblu. Iar adevărul și mai dureros, prieteni, e că reconstrucția va fi de lungă durată, cu condiția să fie începută, fapt de care mă îndoiesc. Rămânem deocamdată doar cu semnul de normalitate românesc ce a marcat deschiderea Olimpiadei, faptul că în premieră mondială am avut purtători de drapel doi campioni, soț și soție, Ionela și Marius Cozmiuc (bravo, COSR, pentru idee și inițiativă!), ceea ce e un mare elogiu adus normalității la o Olimpiadă ce a debutat sub semnul transumanismului.

Cozmin Gușă