"Poneiul roz" a renăscut în ograda Clotildei!

• Tweet

În mare, deci, e clar motivul care a făcut ca Lumea, în bună măsură, să se afle în acest punct teribil, în toate aspectele lui. Azi, în mai toate pozițiile importante, de la politică la cultură, învățământ sau artă, avem tot mai puțini oameni care iubesc înțelepciunea.

Nu mă prea pricep la artă, însă cum să nu-mi fi atras atenția știrea care anunța deschiderea unei expoziții de sculptură în hall-ul Primăriei sectorului 1? Primarul, d-na Clotilde Armand, a reușit în scurt timp de la votul (fraudat, după toate evidențele), care a instalat-o în această funcție, să dezamăgească pe toată lumea, y compris, chiar și pe adulatorii ei neomarxiști. M-am gândit că aducerea artei, a frumosului în Primărie d-sale este un gest de reconciliere cu toată lumea dezamăgită, dar imaginile cu „operele" de sculptură aranjate pentru vernisaj, pe care le-am văzut la știriile televiziunilor, m-au făcut să-mi dau seama că am greșit.

Mai degrabă, această „expoziție", care mi-a amintit de „Poneiul roz" (prezentat Lumii de H.R. Patapievici, pe vremuri), se constituie într-un nou scuipat pe obrazul cetățenilor. Cetățeni, cărora din fericire, primărița le-a interzis (probabil preventiv), accesul. Am certitudinea că vizionarea publică a acestei expoziții putea să pricinuiască oamenilor daune mai consistente decât Coronavirusul... Cum spuneam. Nu mă pricep la artă, dar din câte știu, Dadaismul a fost cel care a imaginat, în 1917, actul de deces al artei, declarând într-un manifest că arta s-a sfîrșit. În acel an Marcel Duchamp a înaintat spre expunere, la salonul independenților de la New York, un pisoar adevărat, sub numele de „Fîntîna", socotindu-l operă de artă.

Deși respins atunci, aceasă „căutare" radicală, fără nici un rezultat artistic, continuă și azi. Am avut un frison văzând imaginea cîtorva exponate din hall-ul primăriei d-nei Armand și m-am întrebat cum naiba se face că generații după generații de tineri artiști nu contenesc să hăcuiască același stîrv al artei uzând de tehnici pe care suficienți critici de valoare le consideră non-artistice; performance, ready-mades, instalații, happenings și altele, care se vor inventa în viitor. Ce au artiștii și publicul de câștigat din turpitudinea, mizerabilismul, grețoșenia acestei „arte conceptuale", cum sofisticat o denumesc creatorii ei? Orice om normal, care a citit, ca și mine, cărți ușoare, de popularizare a artei, se va gândi că și el, la o adică, ar fi putut face asemenea „opere", dacă ar fi avut curajul să renunțe la bunul simț.

Alexander von Schonburg povestește cum a descoperit o astfel de „operă de artă", în sensul celor descrise mai sus, Dar cred că e valabil și a altor mii, zeci de mii, pe care autorii lor încearcă să le introducă pe ușa din dos a valorilor artistice. „Opera" cu pricina, mărturisește von Schonburg, se găsea în casa cumnatului său, colecționar de artă locuind în Gstaad, și a fost creat de artista Pipiloti Rist. Este vorba despre un monitor instalat în W.C.-ul pentru musafiri din casa colecționarului. Intri deci, în W.C., te așezi pe vasul closetului și lîngă hârtia igienică, descoperi o telecomandă. O iei și deschizi monitorul, sperând ca pe ecran să apară un program de știri, sau vreun documentar.

„Dar imaginea de pe ecran nu îți deschide perspectiva spre întâmplările din lume. Grație unei camere video minuscule fixate în in interiorul vasului, ești martor, în transmisiune directă la pleoscăitul propriilor tale excremente în apă. Căcatul, nu al artistului, ci al contemplatorului de artă, ca operă de artă ultimă." „Trei fenomene ale timpului - scria N. Steinhardt, cu o intuiție a viitorului prăbușit, pe care noi îl trăim azi ca prezent -, invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade. Primul: năvălesc barbarii, nu din alte continente, ci de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere.

Al doilea: au sosit - pur și simplu, în sensul cel mai categoric - proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și politice fac prostii, ca niște ignoranți ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud. Pe scurt, trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați." Problema nu e a mea, eu fiind doar un mediocru, fără pretenții, așa cum sunt mulți în țara noastră, oameni simpli, care, dealtfel, n-am obosit să ne împotrivim și nu ne prefacem că nu vedem și nu vedem. Cu alte cuvinte, nu am trădat. Am denunțat această spirală isterică a prostiei agresive.

Un exemplu recent este raportarea unora care au ajuns în poziția de a se exprima public, la opera marelui Will, unul din cele mai puternice personalități ale literaturii universale. Piedestalul pe care a fost pus odată William Shakespeare se clatină după ce scriitorul britanic a început să fie atacat de către profesori care îi critică atitudinea față de rasă, sexualitate, gen și clasă socială, spune o știre recentă din Washington Times. Pentru unii din noua generație de profesori din lumea anglo-saxonă, Shakespeare este văzut tot mai puțin ca un simbol al literaturii universale și mai mult drept un instrument al oprimării imperialiste, un autor care ar trebui disecat în clasă sau scos din programă cu totul.
Shakespeare „este despre supremație albă și colonizare"

„Este despre supremație albă și colonizare", afirmă profesorii care au fondat „Disrupt texts" un grup care dorește scoaterea unora dintre stâlpii literaturii occidentale din programa școlară sau supunerea lor unor critici nimicitoare. O altă doamnă profesor, Elizabeth Nelson, care predă limba engleză la Twin Cities Academy - o școală gimnazială din St. Paul, Minnesota, a declarat pentru revista "School Library Journal" că le predă elevilor săi teorie marxistă când aceștia citesc tragedia "Coriolan" a lui Shakespeare. Altă profesoară, Sarah Mulhern a declarat pentru aceeași revistă că le-a predat o „analiză a masculinității toxice" elevilor ei de la liceul High Technology High School din Lincroft, New Jersey, când aceștia au citit „Romeo și Julieta". O prietenă îmi mărturisea că a fost nevoită să și șteargă contul de „Netflix", oripilată fiindcă mai toate filmele sunt cu gay prezentați ca normalitate, sau cu negri personaje pozitive și abi personaje negative. „Am șters contul, - mi a scris ea -, și m-am întors la cărțile mele depravate, sexiste, rasiste și conservatoare."

Octavian Hoandra