Picioare de crab

• Tweet

Multă vreme nu mi-am dat seama că modul de a mânca al contemporanilor mei s-a schimbat. Trecerea de la ceva la cu totul altceva s-a petrecut lent, insesizabil. Într-o zi însă, pe neașteptate, am avut o revelație.

...Chelnerul mi-a așezat în față o farfurie goală, pe care erau... o pată portocalie și, chiar în mijlocul petei, o frunzuliță de pătrunjel. Am vrut să-i atrag atenția că farfuria nu fusese spălată, dar el s-a răsucit pe călcâie și dus a fost, iar în locul lui a apărut alt chelner care a depus pe aceeași farfurie, chiar lângă pată, două picioare albe și anemice de crab, scoase parcă dintr-un borcan cu spirt de la Muzeul Antipa.

Mă aflam într-un restaurant de lux, ca invitat al unui om de afaceri foarte-foarte bogat și al soției lui. I-am întrebat cu candoare ce e cu pata, iar ei mi-au explicat că nu e pată, ci un sos mai scump decât aurul, preparat din condimente care se aduc din Extremul Orient cu mari sacrificii. N-am avut curaj să înmoi picioarele de crab aschilambic în lipicioasa zeamă portocalie, din care frunzulița de pătrunjel nu putea fi desprinsă. Apoi n-am avut curaj nici să duc la gură picioarele de crab.

Cu milioane de euro și de lei pe cardurile lui, amfitrionul meu m-a îndemnat să-mi comand orice altceva. Cuprins de entuziasm, m-am apucat să cer chelnerilor tot felul de chestii, dar, avându-le sub ochi, le-am refuzat una după alta. În România - mi-am spus în cele din urmă - oamenii cu bani sunt condamnați să mănânce prost. Iar cei fără bani îi imită.

Pâinea care mi s-a propus nu conținea numai făină, ci și semințe de susan, așchii de ceapă și feliuțe de mere uscate. Brutarii care fac o asemenea pâine nu trebuie să-și bată capul cu păstrarea ordinii în brutărie: orice ar cădea din greșeală în aluat, coji de cartofi sau, cine știe, o pereche de ciorapi puși la uscat pe cuptor, poate fi considerat un ingredient original.

Măslinele, uriașe, erau insipide. Probabil cei are le scoseseră sâmburii le scoseseră din neatenție și gustul. Cartofii prăjiți erau un fel de PAL (plăci aglomerate de lemn) al cartofilor. A trecut vremea când cartofii se curățau de coajă și se tăiau în felii. Acum se ia o făină de cartofi, se prepară din ea o pastă, iar din pastă se modelează feliile care se aruncă într-o baie de ulei încins.

Tot dintr-o pastă, de data aceasta de carne, părea preparată și șunca, perfect omogenă și cauciucoasă (am citit undeva că americanii au inventat o mașină de destructurat tot ce provine de la un animal, adică nu numai carnea, ci și copitele, firele de păr, penele, ciocurile; cu ajutorul ei obțin o materie organică din care confecționează exact ce le poftește inima: crenvurști, parizer, umplutură pentru hamburgeri și chiar șuncă de genul celei refuzate de mine).

Am cerut fructe ca să mă apropii, într-un fel, de natură. Dar merele erau cadavre de mere, bananele - cadavre de banane, iar strugurii - cadavre de struguri. Muriseră de mult și cineva le îmbălsămase (probabil după metoda folosită de ruși la îmbălsămarea lui Lenin). Cu atâtea cadavre pe masă, nu m-am mirat că printre platouri se aflau și câteva lumânări.

Mi s-a făcut dor de mesele ieftine pregătite pe vremuri de bunica mea, la țară: un borș de lobodă, acrit cu prune verzi și dres cu smântână, cleni și mrene prinși de mine în râul Moldova și prăjiți pe plită, la care se adăugau o mămăligă răscoaptă și mujdei, iar ca desert, o dulceață de cireșe amare.
Cu ce plăcere mâncam! Iar pe bunica nu o chema nimeni la DNA.

Uimitor este faptul că oamenii de azi nu numai că au abandonat alimentele naturale, dar le și resping dezgustați când li se oferă. Dintre tinerii care mă vizitează, unii s-au strâmbat gustând din laptele proaspăt muls de la o vacă de aici, din sat, găsindu-l prea consistent, iar alții au considerat dubioase ouăle de țară cu albușul bine legat, neapos, grupat în jurul gălbenușului. Nu le-au plăcut nici merele, neuniforme și unele viermănoase din grădina mea, nici roșiile, de forma unor bolovani, departe de sfericitatea celor de la supermarket, nici florile de liliac, pentru că nu crescuseră învelite în celofan.

Am un câine ciobănesc german, tânăr, încă necorupt de oameni. I-am pus într-o farfurioară lapte nefiert, adus de o femeie de aici, din sat, de la vaca ei, și în altă farfurioară lapte dintr-o cutie de carton, pasteurizat, degresat, tratat cu conservanți. Câinele a lipăit cu mare plăcere laptele adus de țărancă, iar pe celălalt doar l-a mirosit și nu s-a atins de el.

Alex Stefanescu