Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai, trec turmele mânate de baciul nepalez și cel sri-lankez!

• Tweet

Pe oriunde întorci capul, fie că privești un șantier, fie că te uiți la chelnerul care te servește, fie că observi bonele care însoțesc copiii celor mai înstăriți, te izbește imaginea lucrătorului asiatic (în limbaj corect politic se numește extra-comunitar), care încearcă să înțeleagă ce i se spune în românește și să își facă treaba pentru care a bătut mii de kilometri.

Realitatea pieței muncii s-a schimbat dramatic: dacă acum 20 de ani, a avea un loc de muncă decent era un mare noroc la noi în țară și milioane de români au plecat în Vest imediat ce s-au deschis granițele statelor occidentale pentru lucrătorii români, astăzi România a devenit un spațiu primitor care se deschide din ce în ce mai mult către imigranții veniți, în general, din Asia. Așadar, după ce am pierdut milioane de oameni din forța de muncă, care au plecat spre Vest pentru salarii mai bune, acum încercăm să umplem golurile din economie cu muncitori aduși din Bangladesh, Sri Lanka, Vietnam sau Nepal. Ba chiar o parte dintre ucrainenii fugiți din calea războiului, peste 110.000, au ales să rămână la noi și unii chiar s-au integrat pe piața muncii. Lor li se adaugă cei aproape 200.000 de români basarabeni, care, având deja cetățenie dublă (românească și pe cea a Republicii Moldova) au ales să se stabilească aici.

Ei bine, paradoxul România este foarte bine exprimat de două realități paralele. Pe de o parte, suntem națiunea cu cei mai mulți cetățeni pierduți în favoarea statelor europene occidentale, 3,1 milioane de români fiind rezidenți permanenți în Europa de Vest. O dramă care nu poate fi exprimată suficient în cuvinte: fiecare al șaselea român a plecat din țară pentru o felie de pâine în plus. Majoritatea au ales Europa, dar avem o emigrație numeroasă și în Statele Unite și în Canada.

O țară cu ritmul de dezvoltare al României, cel mai mare din 2007 încoace de pe continent, nu poate să supraviețuiască pe termen lung după o asemenea pierdere colosală. Căci, nu numai că am pierdut aceste milioane de oameni de pe piața muncii, dar ne confruntăm și cu una dintre cele mai scăzute ponderi ale adulților care lucrează. Practic, cam doi din trei români între 15 și 64 (68%) de ani lucrează cu contract de muncă. Restul sunt prinși în capcana agriculturii de subzistență, în propria gospodărie. Media europeană de participare la piața muncii este de 78%!

Ei bine, cu trei-patru milioane de oameni care lucrează în străinătate și cu o treime dintre cei rămași aflați fără un contract de muncă, în mod natural, România a devenit un stat în care imigranții cresc rapid și umplu golurile lăsate de conaționalii noștri absenți. În 2022, numărul lucrătorilor extra-comunitari (din afara UE) aflați în România a depășit 100.000 (113.250 , mai precis), un număr dublu decât cel din 2018. De exemplu, în 2021, România avea a 14-a cea mai mare pondere a imigranților în totalul populație, peste 1%. Este adevărat că grosul îl reprezintă basarabenii, pe care noi nu îi considerăm imigranți, ci români din afara granițelor. Dar, totuși, după ponderea de imigranți, depășim Ungaria și Polonia, dar și Italia, Franța sau Portugalia!

România deține, evident, cea mai mare pondere a imigranților de origine română (basarabenii), peste 75% din total. Și dacă România are, în statistici, doar 64.000 de imigranți din Republica Moldova (cei care nu au încă pașaport românesc), cel mai numeros grup de imigranți sunt... „italienii" (peste 67.000). Dintre aceștia, o mare parte sunt, de fapt, copii românilor de acolo. Ca și în cazul „spaniolilor" (cam 60.000 stabiliți la noi în țară), al „britanicilor" (18.000) sau ai „germanilor" (aproape 14.000).

Una peste alta, nu poți să crești economia de la jumătate din media UE la peste trei sferturi din această medie (după indicatorul PIB/locuitor PPP- la paritatea puterii de cumpărare) și să pierzi un asemenea procentaj din forța de muncă. Natura are oroare de vid și, dacă românii emigranți nu se întorc acasă, locul lor este luat, pas cu pas de către lucrători din Asia. Căci pentru aceia a veni aici înseamnă accesul la un salariu de zeci de ori mai mare decât în țările de origine.

Trebuie, însă, să fim atenți la un fenomen foarte clar: pentru asiaticii care vin aici la lucru, România este doar o haltă în drumul spre Europa de Vest: După câteva luni petrecute pe șantierele de la noi și după o calificare „la locul de muncă" onorabilă după standardele europene, extra-comunitarii vor pleca rapid în Germania sau Franța. Iar problema economiei românești va rămâne în continuare nerezolvată. Căci piața muncii suferă la fel de mult și după importul de lucrători din Asia. Căci acesta nu poate, nicidecum, înlocui, ceea ce ar trebui de fapt făcut: mai multă carte (în mediul rural, mai ales), mai mulți români atrași să muncească pe un salariu stabil și mai mulți români reîntorși din Vest. Restul sunt doar pansamente de moment, care nu rezolvă problemele de fond.

Petrisor Peiu