• Tweet

Globalizarea, așa cum o știam și cum era predicată de cei care acum o îngroapă, a murit. A intrat în agonie odată cu declanșarea unui conflict deschis între primele două economii ale lumii, în anul 2017, și a murit definitiv odată cu invadarea Ucrainei de către armata rusă.

Dar, pe de altă parte, odată cu criza financiară din 2007-2008, globalizarea abia s-a născut. Nu este o noutate ca o criză globală să schimbe ierarhiile pe glob și să schimbe lumea. Oricum, nimic nu este veșnic în economie. Și nici în politică. Atunci, în timpul crizei financiare globale din 2007-2008, centrul de greutate al economiei mondiale s-a mutat din lumea „economiilor avansate", în cea a „economiilor emergente și în curs de dezvoltare". Și nu o spune propaganda putinistă sau cea chinezească, o spune chiar Fondul Monetar Internațional.

Schimbarea, oricum ai privi-o, este dramatică: dacă acum patru decenii, economiile avansate cumulau peste 62% din economia planetei, iar economiile emergente și cele în curs de dezvoltare doar puțin peste 37%, astăzi grupul „emergenților" deține peste 58% din PIB-ul mondial, în vreme ce statele avansate au rămas cu mai puțin de 42% din respectivul PIB la nivel planetar. Evident că vorbim de PIB-ul din 2022 și evident că analiza se referă la PIB-ul calculat după metodologia PPP- purchasing power parity- la paritatea puterii de cumpărare, adică. Mai simplu spus, în prețuri comparabile.

Și totuși, cum s-a ajuns aici? Cum s-a inversat evoluția de sute de ani a economiei mondiale, care se concentra în Europa? Cum de a ajuns Europa, care în urmă cu doar 100 de ani, deținea jumătate din economia globală, să se mulțumească cu ponderi din ce în ce mai mici? Ei bine, răspunsul nu este deloc simplu, dar consecințele nu sunt dătătoare de mari speranțe pentru noi.

Statele Unite au reprezentat un colos economic doar în ultimii 150 de ani, după războiul de secesiune, și au dominat efectiv planeta doar după cel de-al Doilea Război Mondial. De atunci, din 1945, economia mondială a fost una dintre creațiile „pax americana", iar globalizarea de după anii ‘80 a adus cu sine o consecință la care nimeni nu s-a gândit de la început și anume faptul că lumea emergentă va depăși, la un moment dat, Occidentul! Dar să vedem cum anume s-a schimbat lumea în ultimele patru decenii!

Ei bine, poate părea paradoxal, dar America și-a pierdut hegemonia economică într-un ritm extrem de lent: de la 21,4% din PIB-ul mondial în 1980 la 15,47% din același PIB mondial în 2022. America, deci, și-a păstrat un rol cheie în lumea de astăzi. Însă cea mai mare economie a anilor ‘80, cea a Europei de Vest, actuala Uniune Europeană, s-a prăbușit de la 25,89% din PIB-ul planetei la doar 14,9% din același PIB. O scădere a ponderii Europei Occidentale, în care suntem și noi incluși, extrem de rapidă.

Japonia, la rândul său, și-a înjumătățit ponderea la nivelul economiei globale, de la 7,97% în 1980 la doar 3,78% anul trecut! Este, fără îndoială, interesant și cum au evoluat raporturile între membrii clubului economiilor dezvoltate: America are astăzi o economie mai mare decât cea a Uniunii Europene și și-a crescut ordinul de mărime cu care întrece Japonia, trecând de la raportul de 3:1 la raportul de 5:1. Așa că să nu ne mai mirăm de ce americanii dau tonul în interiorul lumii occidentale: pentru că sunt mult mai puternici economic decât europenii sau decât japonezii.

În anul 2001, economistul Jim O'Neill, șeful Departamentului de analiză globală de la Goldman Sachs, lansa conceptul de „BRIC" , extins apoi la BRICS, ca fiind grupul statelor emergente care, datorită ritmurilor înalte al dezvoltării, ar fi putut amenința hegemonia Occidentului extins în economia mondială. Inițial, BRIC cuprindea cele mai mari economii emergente: China, India, Rusia și Brazilia. Atunci când a devenit BRICS, grupul a început să includă și Africa de Sud. Astăzi, atunci când se vorbește despre concurența Vestului, cam toată lumea vorbește despre BRICS.

Cât de corectă este, până la urmă, o astfel de abordare? Să vedem, în primul rând, cam cât de mare este creșterea economică cu care BRICS poate amenința Occidentul. Singura economie cu o creștere într-adevăr fulminantă este cea chineză. Dacă dăm China la o parte din BRICS, nu mai rămâne niciun fel de performanță, toate celelalte state au evoluții modeste. Deci, da, China crește și a depășit America dacă este să ne luăm după nivelul PIB-ului calculat în prețuri comparabile, la paritatea puterii de cumpărare. Dar celelalte membre BRICS au creșteri mult mai puțin impresionante. Acest fapt este vizibil și dacă ne uităm la ponderea acestor cinci economii la nivel global.

China are un salt absolut spectaculos, de la 2,5% în 1980 la 18,91% în 2022. De șapte ori! India își crește și ea ponderea globală, de la 2,78% în 1980 la 7,45% anul trecut. De două ori și jumătate, impresionant, dar departe de ritmul chinezilor. Brazilia, în schimb, și-a înjumătățit relevanța la nivel mondial: de la 4,26% din PIB-ul lumii în 1980 la doar 2,3% din PIB-ul lumii în 2022. Rusia, la rândul său, și-a scăzut la jumătate relevanța globală: de la 4,82% în 1992 (căci acela este primul an cu statistici separate de restul fostei URSS) la 2,87% în 2022. Cât privește Africa de Sud, ea se regăsește în aceeași logică, a scăderii semnificației mondiale, de la 1,1% în 1980 la doar 0, 59% în 2022.

Ce ne indică toate aceste cifre? Că grupul BRICS include cele mai mari/importante economii emergente, dar nu include cele mai rapid crescătoare economii din grupul statelor în curs de dezvoltare, căci Brazilia, Rusia și Africa de Sud fac orice, numai concurență cu Occidentul la creștere economică nu! Iar prezența Africii de Sud în grupul BRICS nu este justificată nici măcar de mărime.

Dacă adunăm ponderile economiilor BRICS în economia planetei, vom observa că ele sunt responsabile de 31,98% din aceasta. Aproape o treime, am zice. Insuficient pentru a revendica rolul de lider. Dar dacă ne uităm la ponderea cumulată a economiilor americană și a Uniunii Europene, care este de 29,84% din PIB-ul mondial, vom înțelege și momentul în care suntem. Astăzi, economiile concurente ale Occidentului clasic (America plus Uniunea Europeană) au ajuns să fie principala forță motrice a lumii. Unii compară ponderea la scară planetară a economiilor statelor BRICS cu ponderea economiilor statelor cele mai importante din Vestul extins, adică cu a celor din grupul G7: SUA, Japonia, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia și Canada.

Ponderea cumulată a economiilor G7 în ansamblul mondial este astăzi de 29,87%, o pondere similară cu cea a SUA plus a Uniunii Europene, căci Canada, Marea Britanie și Japonia fac cât restul Uniunii Europene (fără Germania, Franța și Italia). Trebuie să menționăm că și în grupul G7 disproporția este la fel de mare precum în BRICS, cu Statele Unite responsabile pentru mai bine de jumătate din PIB-ul cumulat și cu doi „secunzi" relevanți: Japonia (3,74%) și Germania (3,19%). La nivel simbolic, competiția între BRICS și G7 este redusă la competiția dintre America și China, cele două superputeri ale omenirii, care tind să își impună propriile reguli ca bază a relațiilor internaționale.

Occidentul în sens restrâns poate fi văzut ca alianța strategică dintre Statele Unite și Uniunea Europeană. Dar poate fi văzut și în sens larg, de comunitate a statelor avansate economic, care include, pe lângă SUA și UE, restul Europei de Vest (Norvegia, Elveția), statele anglo-saxone (Canada, Australia și Noua Zeelandă), Israelul și statele est-asiatice aliate (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore). Este de ordinul evidenței că toată această comunitate are un grad mare de coerență: toate țările de aici sunt sisteme democratice de tip clasic (liberal), toate au un standard de viață foarte înalt și toate sunt legate între ele și militar.

Coerența în acest grup de state este, deci, cât se poate de înaltă. Ele cumulează în jur de un miliard de locuitori, doar 12% din populația planetei, dar au un PIB cumulat de peste 40% din cel mondial. Standarde democratice înalte, abilitate politică, forță culturală și putere militară, toate la un loc definesc acest univers, al Occidentului în sens larg. Pe de altă parte, cine este inclus în termenul de comparație? Să reduci lumea emergentă la BRICS este atât incorect, cât și inexact. Pentru că BRICS este mai degrabă o construcție politică, demonstrativă, decât una coerentă.

BRICS are păcatul unei reprezentativități reduse, cu o Rusie și o Brazilie pierzătoare ca relevanță economică globală și o Africă de Sud cu o economie mult prea mică pentru a conta. Din BRICS lipsesc câteva economii și mari și puternic ascendente. În primul rând, Indonezia, o economie mare, 2,54% din ansamblul mondial, la nivelul Marii Britanii sau al Franței. Și cu aproape o dublare a ponderii sale, de la 1,42% în 1980. Apoi, exact în aceeași situație aflată, Turcia, cu o creștere a ponderii în lume de la 1,19% în anul 1980 la 2,05 anul trecut. Deși în scădere a ponderii la nivel mondial, economiile Arabiei Saudite (1,25% ) și Mexicului (1,8%) rămân și ele semnificative.

Nu în ultimul rând, putem lua în considerare Pakistanul, care a ajuns să reprezinte azi 0,94% din economia lumii, într-o evidentă creștere susținută de la 0,59% în 1980. Alte candidate posibile la grupul emergent important ar fi Iran și Argentina cu 0,98%, respectiv cu 0,74% pondere globală, ambele aflate, însă, în scădere. Sau, ce ziceți de Egipt, cu o pondere de 1,05% din economia lumii, în creștere clară față de anii ‘80, unde se situa pe la 0,66%? Asta înseamnă că, așa cum există un Occident în sens larg, la fel de bine s-ar putea închega și o lume emergentă în sens larg, un fel de BRICS extins.

Llumea emergentă nu are chiar aceleași valori sau, dacă le are, nu le vede ca atare. În lumea emergentă întâlnim democrații autentice precum India, Brazilia, Mexic sau Argentina alături de regimuri autoritare (Rusia, Turcia ) și chiar alături de regimuri „închise" precum Iran sau Arabia Saudită. Cum am putea oare califica China, un stat socialist în care puterea politică este atribuită deja unui singur partid, dar în care libertățile economice sunt indiscutabile? Unde am plasa Africa de Sud, un stat teoretic democratic și liberal, dar în care viața unui om nu prețuiește prea mult?

Așadar, lumea emergentă, fiind de vreo patru ori mai mare decât cea occidentală (spre 4 miliarde de oameni) este mult mai diversă. Și de aceea nu este închegată, neexistând organisme formale care să închege toate statele enumerate mai sus. Chiar dacă imperfecte, instituțiile occidentale sunt funcționale toate, de la Uniunea Europeană la G7. Mai mult, în ele există o uniformitate politică remarcabilă.

Pe de altă parte, influența culturală este clar de partea Occidentului care încă rămâne principalul model de dezvoltare umană pentru întregul glob. Filmele, cărțile, muzica de tip occidental, sunt cele care circulă peste tot în lume. Finanțele sunt și ele, într-o mare măsură, provenite și controlate din Occident, acolo unde sunt marile bănci și fonduri de investiții. Nu în ultimul rând, lumea occidentală deține o zdrobitoare preponderență pe plan militar, cu armate antrenate și bine echipate. Așadar, este greu să credem, astăzi, că lumea emergentă va putea să își impună propriile reguli prea curând.

Vestul participă activ la adâncirea supremației economice a lumii emergente: țările BRICS au atras, anul trecut, investiții străine directe cu 35% mai mult decât statele G7. Deși prima destinație a investițiilor străine rămâne SUA (379 de miliarde de dolari anul trecut), locurile următoare revin Chinei (250 de miliarde de dolari) și Braziliei (75 de miliarde de dolari). Să vă mai spun că în 2010, investițiile străine în China erau de doar 110 miliarde de dolari? Să nu uităm că, atunci când vine vorba de investiții străine, ele sunt cu predilecție occidentale.

Țările BRICS au atras, anul trecut, investiții străine directe cu 35% mai mult decât statele G7. Comerțul internațional al statelor BRICS este aproape o cincime din comerțul internațional global, iar investițiile străine ajunse aici sunt un sfert din cele la nivel global. Dacă luăm lumea emergentă în sens larg, comerțul internațional și investițiile străine sunt clar concentrate majoritar aici.

Așadar, competiția pentru noua formă a globalizării rămâne deschisă. Lumea emergentă avansează și ocupă o pondere din ce în ce mai mare din economia mondială. Dar nu are nicio formă vizibilă de coerență internă, nu știe nici ce vrea, nici cum să vrea. Pe acest fond, Occidentul domină încă instituțional și organizațional planeta și își impune un nou model de globalizare, redus la lumea pe care o controlează. Lume în care China este din ce în ce mai puțin prezentă.

Suntem, practic, în situația în care globalizarea precedentă, construcție occidentală pură, nu mai stăpânește planeta, dar ea nu a fost înlocuită cu o altă formă de globalizare. Țările emergente încearcă, deocamdată fără vreun succes real, să înlocuiască globalizarea care nu mai este. Viitorul este din ce în ce mai greu de anticipat.

Petrișor Peiu