Narative bune și narative rele (III)

• Tweet

Atunci când propaganda oficială de la noi, referitoare la războiul din Ucraina, dorește să combată o teză fără argumente, o califică drept „narativ rusesc". Aceasta este o încercare de a nega tezele prin anti-teze și etichetele prin alte etichete.

Există, însă, mai multe narative, nu numai rusești; chiar și acestea din urmă modificându-se în timp. Când noile „narative rusești" coincid cu vechile „narative românești", care le-au precedat, autorii români devin „trompete moscovite". Când vechile „narative rusești" devin utile în atingerea scopurilor propagandei oficiale românești (de fapt doar un penibil și servil ecou al propagandei Occidentului euro-atlantic) ele sunt de îndată „naționalizate"; adică, „euro-atlantizate". Iată motivele care ne împing să cercetăm fascinanta „lume a narativelor".

Pacea nu este absența războiului. Pentru ca o pace să fie adevărată, adică să fie durabilă, ea trebuie să se întemeieze pe anumite principii și să fie garantată de un anumit echilibru de putere la nivel local, regional și global. Un echilibru suficient de flexibil pentru a se reface atunci când unul dintre componentele unei anumite concentrări de putere, urmând calea intereselor sale vitale, trece dintr-o tabără în alta.

Această rețetă este valabilă și în cazul actualului război din Ucraina. Una dintre principalele întrebări care se pun, în căutarea păcii juste, fezabile și durabile este dacă Ucraina postbelică va deveni un stat-națiune, asemenea tuturor statelor europene, sau va rămâne o relicvă a imperiul sovietic, situație în care va trebui să se federalizeze pentru a asigura autodeterminarea internă a comunităților etno-culturale care nu sunt ucrainene și nici măcar slave, locuind pe teritoriile lor istorice ocupate de URSS sau transferate de aceasta; autodeterminare dublată, în anumite condiții, de un eventual drept de secesiune în scopul revenirii la națiunea din care au fost forțate să se desprindă.

Posibilitatea ca la est și sud Ucraina să se ucrainizeze, prin restituirea vechilor teritorii rusești și tătărești, împreună cu populația rusofonă trăitoare acolo, Rusiei, dar să rămână cosmopolită la est, prin păstrarea teritoriilor românești, maghiare și poloneze, ocupate în 1944/45 de Armata Roșie, cu binecuvântarea ulterioară a aliaților occidentali, nu poate garanta stabilitatea internă a țării și pacea în regiune pe termen mediu și lung. Or, toată lumea are nevoie de o Ucraină stabilă și în siguranță.

Nu se poate admite că modificarea dispozițiilor Tratatului de la Paris (1947), precum și a fostelor frontiere interne ale URSS în cadrul cărora s-au autodeterminat fostele republici sovietice în 1991, se realizează exclusiv prin forță (așa cum o face Rusia acum). Tocmai de aceea problema trebuie adusă la masa negocierilor, chiar dacă negocierile vor avea loc, inevitabil, într-un context calibrat de război. Acolo, soluția va trebui să țină seama de argumentele și de interesele legitime ale tuturor părților în concurs.

De asemenea, astfel de modificări nu pot avea loc fără grija de a se realiza un echilibru geopolitic între statele central și est europene aflate între frontiera de est a Germaniei și frontiera de vest a Rusiei.

În fine, nu se poate ignora faptul că de regimul național (identitar) și teritorial (geografic) al Ucrainei va depinde și regimul său politic, iar de acesta va depinde și comportamentul ei în relațiile internaționale. O Ucraină Mare construită după un proiect sovietic și înarmată după un proiect american se va comporta într-un fel. O Ucraină stabilă și viabilă legitimată ca stat națiune se va comporta altfel.

În măsura în care, după război, frontiera rusă va avansa spre centrul Europei, statele central și est europene vor trebui să aibă toate resursele demografice, geografice și economice pentru a-și auto-garanta securitatea în raporturile atât cu Rusia cât și cu Ucraina, indiferent de ce va face NATO sau ce se va întâmpla cu UE. În fond, chiar actualul război din Ucraina ne-a dovedit că SUA și NATO nu intervin nici în confruntările de rezultatul cărora sunt direct interesate decât după ce actorii locali și-au epuizat toate mijloacele de supraviețuire.

Observația este valabilă inclusiv pentru membrii NATO. Cei care ar fi atacați nu vor primi mai mult sprijin decât a primit Ucraina; poate nici atât. Nimeni nu trebuie să uite asta.

Dacă Rusia se va deplasa spre Europa centrală, și Europa centrală va trebui să se deplaseze spre Rusia. Pe Ucraina nu se va putea conta, cel puțin pentru o lungă perioadă după război, necesară refacerii, decât dacă ea devine un stat asemenea celorlalte din vecinătatea sa. La urma urmei inițiații știu că actuala structură geo-culturală, geo-economică și geo-politică a Ucrainei, de sorginte sovietică, i-a făcut pe protagoniștii UE să amâne permanent apropierea prea mare a acesteia de uniune.

Celor cărora asemenea observații li se par azi șocante, ele li se vor impune ca probleme esențiale reclamând o rezolvare urgentă, nu după ce febra războiului va trece, ci chiar înainte și în scopul trecerii de la război la pace. Aș vrea să fiu cât se poate de clar: fără soluționarea problemei teritoriale a Ucrainei pe baza unor principii acceptate chiar în timp ce armatele se confruntă, nu va exista pace; cel mult vor fi unele pauze în desfășurarea războiului, și acelea tensionate.

Pe la mijlocul anilor 1990, pe când se dezbătea aprins admisibilitatea abaterii de la principiul integrității teritoriale cu privire la Rusia, în condițiile războiului de secesiune cecen, lordul Russel Johnston, fost Președinte al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a șocat prin lansarea ideii că modificarea frontierelor trebuie acceptată atunci când astfel, iar nu prin menținerea lor cu orice preț, se salvează pacea. Evident, era vorba despre modificări realizate prin instrumente politice, iar nu militare. Moțiunea propusă de lordul Russel a condus la decizia elaborării unui raport cu privire la autodeterminare și secesiune, al cărui raportor am fost desemnat să fiu eu însumi. (Moscova a acceptat atunci demersul cu condiția ca regulile convenite să se aplice tuturor.)

Cum stă România în acest context? Pentru a scăpa de dureri de cap „narativul american" a preluat „vechiul narativ rus", punându-l însă într-un context pozitiv. „România a acceptat pe timp de pace și de bună voie să excludă orice posibil contencios teritorial cu Ucraina, renunțând, prin Tratatul din 1997, la orice pretenții privind teritoriile ocupate cândva de URSS și anexate RSS Ucrainene. A făcut-o spre binele stabilității și securității în Europa centrală și de est, fapt pentru care merită marele premiu euro-atlantic de bună purtare. Așadar, nu mai este nimic de discutat."

„Vechiul narativ rus" după ce a vorbit despre „cedare de teritoriu", confruntat cu evidențele și logica elementară, care arată și orbilor că România nu avea înainte de încheierea amintitului tratat drepturi de care să fie lipsită după aceea, dobândind, în schimb, drepturi neavute înainte (a se vedea dreptul de a obține platoul continental anterior revendicat fără succes încă de pe timpul regimului comunist), și-a nuanțat poziția pentru a spune că nu teritoriile au fost cedate, ci dreptul de a le revendica a fost abandonat. Pe asta se bazează și actualul „narativ american".

În realitate problema frontierelor în Europa de est este închisă numai în spiritul, în litera și în limitele Actului final de la Helsinki (1975).

Cu privire la controversele teritoriale, Tratatul politic de bază româno-ucrainean, după ce recepționează convențional întregul Act final de la Helsinki, copiază cuvânt cu cuvânt acele texte care se referă la renunțarea modificării frontierelor prin forță și la încercările statelor de a formula pretenții asupra teritoriilor care nu le aparțin în mod legitim. Acestea sunt faimoasele clauze prin care România ar fi renunțat să evoce faptul că o parte din teritoriile sale au fost ocupate de imperiul sovietic, rămânând în componența succesorilor URSS. Or, dimpotrivă, reluarea acelor articole împreună cu trimiterea generală la Actul final de la Helsinki fac din prevederea acestuia, conform căreia frontierele se pot modifica prin acord politic, odată tratatul româno-ucrainean ratificat de legislativele celor două state, o obligație juridică (fie doar și de diligență) a ambelor părți (obligația de a negocia cu bună credință) sau o posibilitate acceptată cu putere juridică de amândouă (în condițiile în care Actul final nu fusese ratificat de parlamentele statelor semnatare). A sosit momentul ca această posibilitate să devină realitate.

Pentru cei care nu au înțeles încă, Tratatul din 1997 nu se referă la frontiere (acestea au fost consacrate consensual prin tratatul de frontieră, semnat la Cernăuți în 2003), ci la principiile care vor guverna raporturile dintre statele semnatare inclusiv cu privire la problemele teritoriale.

Desigur, România nu poate contesta că distribuția teritoriilor la finele celui de la Doilea Război Mondial a fost stabilită cu putere obligatorie prin Tratatul de Pace de la Paris, și că pe baza acestuia au fost trasate frontierele postbelice în Europa de centrală și de est. Atunci, puterile învingătoare (printre care a fost inclusă și RSS Ucraineană în nume propriu) au impus puterilor învinse (România și Ungaria) frontiere favorabile URSS (și RSS Ucrainene). Așa se întâmplă în toate războaiele.

În măsura în care ceea ce se impune prin forță este nedrept, aceea nu durează. „O pace nedreaptă nu face decât să își poarte consecințele de la un război la altul" - spunea premierul britanic David Lloyd George la finele Primului Război Mondial; și istoria a confirmat că a avut dreptate.

Tocmai de aceea a intervenit Actul final de la Helsinki care, pe de o parte, de dragul stabilității, securității și păcii în Europa, a înghețat frontierele stabilite la Paris, dar, pe de altă parte, a permis îndreptarea eventualelor inechități pe calea tratativelor și prin formule amiabile.

Pentru unii o asemenea formulă pare utopică. Nu este așa. Împreună cu vecinii noștri ucraineni, aflați în 1997 sub dubla presiune (politico-diplomatică) a Rusiei și a Occidentului colectiv, am convenit să nu punem în discuție Tratatul de Pace, dar și să îi corectăm efectele, în funcție de evoluția contextului internațional, prin bună înțelegere.

Un astfel de context apare atunci când deținerea unui anumit teritoriu, care sub aspect cultural, istoric, demografic și moral nu îți aparține, nu mai constituie un atu al securității tale naționale, ci o vulnerabilitate a acesteia (a se vedea principiul adoptat de Israel în soluționarea problemei palestiniene, exprimat în formula „teritorii în schimbul păcii" sau „teritorii în schimbul securității"). La fel stau lucrurile atunci când restituirea unor teritorii ocupate cândva într-un mediu geopolitic anume, îți permite accesul la construcții geopolitice create între timp, apte a-ți conferi avantaje economice și politice indispensabile spre a asigura pacea și un nivel de viață decent cetățenilor tăi. (Cu câțiva ani în urmă Germania cerea Greciei să își vândă insulele pentru a-și putea plăti datoria externă, ceea ce a fost cu adevărat abominabil mai ales fiind vorba despre datoriile unui membru UE. De ce să nu ai în vedere atunci, nu înstrăinarea, ci restituirea unor teritorii, iar asta nu pentru a-ți plăti datoriile, ci pentru a-ți consolida puterea economică și securitatea țării?)

Toate acestea se pot discuta. La urma urmei frontierele postbelice ale Germaniei, ale Iugoslaviei, ale Cehoslovaciei, ale statelor baltice s-au modificat. De ce ar fi excluse numai cele ale RSS Ucrainene? Cel mai potrivit cadru pentru o asemenea discuție ar fi, însă, nu cel bilateral, ci unul multilateral reprezentat de o Conferință internațională care să definească bazele păcii la finele actualului război din Ucraina. Căci și acesta va trebui să aibă un sfârșit; sfârșit care nu poate fi obținut decât prin negocieri.

Singurul teritoriu românesc nemenționat în Tratatul de pace de la Paris este Insula Șerpilor. Istoria trecerii sale în componența URSS în anii 1947-48 nu mai merită reluată. Tratatul privind regimul frontierei dintre URSS și România din 1961 a inclus-o, de astă dată potrivit tuturor rigorilor constituționale, în teritoriul sovietic.

Printr-o scrisoare din luna aprilie 1993, Guvernul român a notificat Guvernului ucrainean faptul că „în urma dispariției Uniunii Sovietice și a apariției la frontiera de est a României a două noi state independente, Ucraina și Republica Moldova, Tratatul ... încheiat în 1961 a devenit caduc." De ce a devenit caduc, nu am prea înțeles, căci și Republica Moldova și Ucraina și alte foste republici sovietice au devenit independente în conformitate cu Constituția URSS care le recunoștea un asemenea drept la autodeterminare și ele moșteneau frontierele externe ale URSS potrivit Convenției de la Viena privind succesiunea statelor (1978)?! (O posibilă caducitate ar putea fi invocată referitor la frontierele interne ale URSS, atunci când aceasta s-a împărțit între fostele sale entități politico-administrative membre, iar nu cu privire la frontierele internaționale consacrate prin acte de drept internațional.) Așa au crezut atunci juriștii MAE, purtați, probabil, mai mult de romantism patriotic decât de știința riguroasă a dreptului.

Chiar și așa, în Tratatul româno-ucrainean din 1997 s-a recunoscut exclusiv faptul că Ucraina deține Insula Șerpilor prin efectul tratatului de frontieră din 1961; așadar în baza unui tratat socotit de România ca fiind caduc. Tot atunci s-a stabilit ca un nou tratat de frontieră să fie negociat și încheiat, așa cum solicitase România în 1993. (Tratatul privind regimul de frontieră este altceva decât un tratat de cooperare și bună vecinătate.) Acest tratat a fost încheiat în 2003 tocmai de guvernul român format de partidul care în 1997 votase împotriva tratatului de cooperare și bună vecinătate (ironia sorții), și el a plasat din nou Insula Șerpilor pe hartă ca teritoriu aparținând Ucrainei.

Tratatul din 2003 nu este, însă, de criticat întrucât ceea ce mai rămăsese de disputat din Insula Șerpilor nu mai era decât o stâncă nelocuibilă și neexploatabilă economic, care, prin mecanismul tratatului din 1997 fusese demilitarizată și rămăsese lipsită de mare teritorială și zonă economică exclusivă. În anul 2022, războiul din Ucraina a mai dovedit (așa cum pertinent observa un fost ministru român al apărării) că Insula este ușor de cucerit, dar imposibil de apărat, ea fiind inutilizabilă și inutilă sub aspect militar în condițiile tehnicii militare actuale.

Cât despre drepturile comunității românești din Ucraina, precum și ale celorlalte comunități etno-culturale aflate în aceeași situație cu ea, care au devenit minoritare nu ca urmare a retragerii imperiului sovietic de pe un teritoriu anterior ocupat (cazul comunității ruse din statele baltice), ci prin ocuparea unor teritorii asupra cărora își exercitau suveranitatea națiunile din care, fără voia lor, au fost desprinse, acestora li se poate recunoaște un drept sui generis la autodeterminare. De același drept ar urma, pentru identitate de rațiune, să se bucure și rușii care au ajuns sub guvernare ucraineană în baza unor acte normative de drept intern (sovietic).

Fără îndoială, exercitarea dreptului amintit nu poate avea loc decât prin proceduri referendare care să asigure exprimarea unor opțiuni cu adevărat libere și informate, iar nu în condiții de război și în prezența unor forțe de ocupație străine.

Iată, așadar, cadrul juridic în care România se poate mișca. Rămâne de stabilit oportunitatea politică.

Eu unul nu pledez pentru o soluție de forță. Nu aș susține o alianță ruso-română îndreptată împotriva Ucrainei. Cred că pe masă există formule alternative.

Rezolvarea problemei teritoriale trebuia să aibă loc în 1991. Înghețarea ei, mai ales în condițiile unei politici neînțelepte duse de Occidentul euro-atlantic, nu a evitat războiul, ci doar l-a amânat.

Găsirea păcii impune abordarea implicațiilor teritoriale de manieră pragmatică și curajoasă. Aceasta presupune, ne place sau nu, și retrocedări (nu cedări) teritoriale. Ceea ce trebuie făcut și se poate face salvând, în același timp, și interesele și dreptatea, și pragmatismul și principiile, dreptul faptului și forța dreptului. Dixit et salvavi anima meam! („Am spus și mi-am salvat sufletul!")

Adrian Severin