Înalta trădare vizând Marea Neagră

• Tweet

După cum se știe, o față relativ secretă a războiului din Ucraina constă în tentativa autorităților americane de a înlocui pentru Europa de Vest gazele rusești cu gazele lichefiate, pe care societățile din Statele Unite sunt gata să le livreze către UE. Aceste gaze lichefiate sunt însă sensibil mai scumpe decât gazele rusești. Și nici nu pot fi livrate, pentru moment cel puțin, într-o cantitate suficient de mare. Exista însă o soluție, ratată de România în 2016, pe vremea Guvernului Cioloș. Această soluție era combinată cu o formulă de export a energiei electrice. Proiectele au căzut. Sunt convins că în urma unui act de trădare națională.

În anul 2016, un grup de societăți comerciale din Statele Unite, în baza unor documente cât se poate de oficiale, s-a angajat să investească 1,2 miliarde de dolari în terminalul de gaze lichefiate de la Constanța. Fac precizarea că o parte a infrastructurii exista încă de pe vremea lui Nicolae Ceaușescu. Care era proiectul Statelor Unite?

Proiectul vizat de Statele Unite consta în aducerea vaselor cu gaze lichefiate din Georgia în Portul Constanța, în descărcarea acestora prin intermediul terminalului, în transformarea lor în gaze normale, care urmau să fie transportate pe magistralele existente către Germania de Vest. Beneficiile României ar fi fost uriașe. Ca și beneficiile americanilor. Ca și beneficiile Uniunii Europene. În mod inexplicabil, Guvernul Cioloș a respins în ultimul moment această investiție, în care statul român nu băga niciun ban. Iar astăzi, unul dintre motivele pentru care o criză energetică severă lovește continentul european, inclusiv România, este și inexistența infrastructurii din portul Constanța, care ar fi trebuit să fie de mult gata. Dar asta nu este totul.

Pentru ca trădarea să fie înaltă trădare, va trebui să spunem câteva cuvinte și despre un al doilea proiect, ratat intenționat tot de către Guvernul Cioloș, de astă dată legat de energia electrică. În 2014, România producea mai multă energie electrică decât consuma. Turcia era un client potențial. Dorea să importe energie electrică în România în următorii 20 de ani. Numai că energia electrică românească trebuia scoasă din țară. Bulgarii s-au lăcomit. Și au pretins prețuri excesiv de mari pentru transportarea energiei electrice românești pe rețelele lor. Autoritățile din Turica au venit cu o alternativă. Prin intermediul a două companii private. Acestea s-au oferit să instaleze pe fundul Mării Negre cabluri care să lege România de Turcia. Costul total al lucrării era de un miliard de euro.

Demararea lucrărilor presupunea în prealabil semnarea unui memorandum. Acest memorandum a fost întocmit, dar nu a mai fost semnat niciodată de reprezentanții Guvernului de la București. Exportul de energie electrică din România către Turcia a înțepenit în proiect. În aceste condiții, Erdogan a fost silit să solicite nu numai gaze, ci și energie electrică de la Federația Rusă. Vladimir Putin a fost de acord, dar a pus o condiție. Ca vasele americane care transportă gaz lichefiat din Georgia către Uniunea Europeană să fie taxate suplimentar. Motive care ar fi putut fi invocate existau de bună seamă. Ceea ce s-a și întâmplat.

Și astfel, în urma unei duble trădări a autorităților guvernamentale de la București, noi am pierdut un contract excepțional, prin care puteam exporta energie electrică pe bani grei Turciei, am pierdut terminalul de la Constanța, iar Statele Unite și Uniunea Europeană au pierdut oportunitatea de a obține gaze ieftine dintr-o altă sursă decât cea rusească. Va avea curaj vreun procuror DNA să cerceteze această situație?

Sorin Rosca Stanescu