Munca şi capitalul în ecuaţia stabilităţii financiare

• Tweet

Orice analiză a bunăstării, făcută din perspectiva economiei de piaţă, nu poate evita conjugarea muncii şi capitalului. Complementare fiind dozajul şi calitatea celor două valori.

Pare simplu! Deşi, în realitate, lucrurile au fost şi sunt extrem de complicate. Iar istoria le-a validat după mult timp, după secole de frământări şi confruntări dramatice, de descoperiri, de revoluţii economice. Şi, ceea ce este cel mai important, validarea s-a produs în baza unor legi dintre acelea care nu sunt făcute şi desfăcute de oameni, ci sunt impuse pe deasupra voinţei oamenilor.

Legile economice obiective!

Când, în „anii nebuni" ai Americii, la Chicago s-a produs cea mai mare dezlănţuire de capital şi de muncă, lumea marca desăvârşirea revoluţiei industriale. În trenul industrializării urcase şi România. O primă etapă de succes, între momentul întemeierii Băncii Naţionale, în 1880, şi Primul Război Mondial. A ocupat atunci un loc rezonabil între primele 19 ţări reprezentative pentru economia Europei. Au urmat anii interbelici. Petrolul, jumătate avantaj cantitativ - jumătate avantaj competitiv, locomotivele lui Malaxa, avioanele construite la IAR, plus continuarea marilor construcţii publice au fost relevantul rezultat al împletirii capitalului cu munca. După al Doilea Război Mondial şi, fireşte, după ce am trecut prin obsedantul deceniu (1945-1955), regimul comunist din România a cunoscut trei etape de deschidere, toate dominate de politici de industrializare, în care capitalul tehnologic a avut un rol important. O parte a fost realizat în ţară, o altă parte a fost importat sub formă de licenţe, în împrejurări în care erau angajate mari împrumuturi externe. Între 1980 şi 1989 însă, când am fi avut nevoie de noi împrumuturi pentru retehnologizări, istoria n-a fost de partea noastră.

Inflaţia dramatică din America, provocată de şocurile petroliere din anii ‘70 şi zdrobită de Fed cu preţul unei recesiuni devastatoare, întinsă pe o mare parte a planetei, n-a ocolit România. Iar aici, la noi, criza a fost rău gestionată şi politic, şi economic. Ţara a intrat în încetare de plăţi. Iar decizia de a restitui întreaga datorie externă ne-a adus închiderea, pentru 15 ani, a accesului pe pieţele internaţionale de capital. Au fost raţionalizate produse de bază, între care gazul metan şi electricitatea, nu au mai fost importate nici tehnologii şi nici informaţii din domeniile tehnico-ştiinţifice care explodaseră în ţările avansate, au fost introduse mercuriale în pieţe. Procesul capitalizării a intrat în colaps.

Timp de cinci ani, din 1988 până în 1993, România a fost în depresiune. Iar începând din toamna lui 1990 a avut de suportat şi un lung ciclu de dezordine a preţurilor de consum, dominat de rate anuale ale inflaţiei între 150 şi 300 la sută. A fost în firea lucrurilor, în aceste condiţii, ca programul pe care şi l-a impus noua conducere a ţării, de după decembrie 1989, de trecere la refacerea economică într-un ritm de „terapie de şoc"... să se resemneze cu „terapia graduală".

De ce am făcut acest recurs la istorie? În ianuarie, într-o conferinţă de presă, BNR a prezentat şi a dezbătut raportul asupra stabilităţii financiare. Raport ce cuprinde şi o analiză riguroasă a vieţii economice interne şi internaţionale. Documentul este publicat pe site. În partea de analiză internă, în capitolul dedicat sectorului real, capitalului îi este rezervat un spaţiu mare. Care i se şi cuvine, prin rolul de prim rang în creşterea economică.Teme cum sunt disciplina sau indisciplina financiară, volumul investiţiilor, certitudinile sau incertitudinile în noul context geopolitic, profitabilitatea au mai puţine rădăcini în istorie. Chiar şi zonele de risc, care cuprind mase critice de firme „atipice", cele fără salariaţi sau cu activităţi suspendate, cu cifre de afaceri zero, au legături prea puţine cu trecutul. Sunt rănile noi din economie.

Când însă ajungem la numeroasele firme cu capital negativ, cele cu datorii mai mari decât întreaga lor avere, sau la cele al căror necesar de recapitalizare se ridică la 136 de miliarde de lei, regăsim aici masive sechele ale suferinţelor economice trecute. La răscrucea celor două sisteme, acum 33 de ani, când atacam schimbări în viaţa societăţii noastre, ne-am ales şi cu iluzii... transformate mult prea repede în deziluzii. Mai cu seamă că, în marele sac pe care îl numim avuţia ţării, existau mai puţini bani decât ne erau trebuinţele. Şi totuşi, când reuşim să ne detaşăm de impresii şi apelăm la date statistice, constatăm cât de mari şi de importante sunt schimbările din aceste trei decenii. Inclusiv cele referitoare la baza de capital fundamentată în aceşti ani, pe care le regăsim în creşterea fără precedent a profitabilităţii şi a rezilienţei.

Am moştenit, este drept, probleme grele, care doar treptat au putut să fie rezolvate. Prin reforme structurale. Dificilă treabă, căci astfel de reforme sunt scumpe, iar banii statului şi ai companiilor private sunt număraţi. A fost nevoie să fie înmulţite sursele de venituri. Prin mărirea câştigurilor. Şi prin reducerea numărului de companii obişnuite cu poziţii pe linia de plutire, cu o eficienţă modestă a muncii, cu creşteri mari ale costurilor de producţie şi cu rezultate aflate la mare depărtare de standardele de competitivitate. Pentru că o ţară nu poate fi bogată fără o masă critică de oameni înstăriţi. Câteva milioane bune!

Bogăţia ţării şi a oamenilor depinde de cum va reuşi conjugarea muncii cu capitalul. Mărfurile sunt produse de oameni, cu priceperea lor, cu mentalităţile lor, cu obiceiurile lor, cu sentimentele sau resentimentele lor şi cu posibilităţile lor de a produce bunuri şi servicii utile. Li se adaugă - fiind de extremă importanţă - înzestrarea cu hale, maşini, tehnologii! Capitalul! Plus calitatea managementului! Şi mai sunt ideile care să conducă la închiderea a cât mai multor canale de risipă şi de pierderi. Şi la creşteri de eficienţă!

Adrian Vasilescu