Mi-e milă de Loris Karius

• Tweet

Astăseară a fost finala Champions League, pe care Real Madrid a câștigat-o cu 3-1 în fața lui Liverpool. Primul și ultimul gol ale lui Real au fost marcate după două greșeli uriașe, incredibile, istorice ale portarului Loris Karius, de care mi-e foarte, foarte milă în momentul ăsta.

Da' așa e viața uneori, crudă. Azi-dimineață, când Karius s-a trezit într-o cameră de hotel din Kiev, nimic nu prevestea ce avea să se întâmple; tot ce știa e că peste câteva ore avea să joace cel mai important meci din viața lui, o finală cu Realul, o ocazie unică, pe care nu mulți oameni o au. Probabil că era tensionat, dar bine-dispus.

Probabil că la micul dejun echipa a glumit mult, mai mult decât de obicei. Un antrenament de dimineață, unul ușor, totul a decurs ok, apoi niște odihnă, dar în momente din astea e greu să și dormi, poate că Karius doar a stat în pat și și-a amintit că acum doi ani era portar la Mainz, o echipă banală din Bundesliga, și acum e titular la Liverpool, la doar 25 de ani. O ascensiune destul de rapidă. Și totul era bine în momentul ăla. Cândva s-a ridicat din pat și a început să se pregătească pentru meci, o mai fi citit odată foile pe care antrenorul portarilor i-a notat diverse chestii, în ce parte șutează jucătorii de la Real penaltiurile, la cine să fie atent la cornere, d-astea. Apoi s-a îmbrăcat, și-a făcut cu grijă freza, conștient că 160 de milioane de oameni o să-l vadă în seara asta la televizor, a vorbit cinci minute cu gagică-sa, a citit niște mesaje de încurajare de la părinți, a coborât în lobby, unde s-a întâlnit cu ceilalți jucători, s-au urcat împreună în autocar și au pornit către stadion. Și totul era în continuare încă bine.

La 21:40 a ieșit pe teren cu ceilalți, tocmai cântase Dua Lipa, nu ascultase, se concentrase pe meciul care avea să urmeze, pe cuvintele antrenorului, auzise vag scandările fanilor. Meciul a început, în prima repriză n-a avut mare lucru de apărat, la pauză a fost 0-0, Liverpool îl pierduse pe Salah, cel mai bun atacant al lor, dar asta-i viața, mai erau 45 de minute, nu era nimic pierdut.

Iar în cele 45 de minute care au urmat, Karius a luat două dintre cele mai ridicole goluri din toate timpurile. Erori de concentrare, poate (la al doilea gol chiar sigur). Erori care, dacă le faci ca atacant sau mijlocaș, nu înseamnă mare lucru. Dar care, dacă ești portar, pot decide soarta unui meci, a unei finale. Și pentru care nu te-a pregătit nimic în viața ta, erori pe care nu știai că le poți face, erori de care ai fi râs și tu în hohote dacă le-ai fi văzut pe tv.

Și uite așa ziua se poate termina cu o catastrofă complet neprevăzută, complet imprevizibilă, peste care habar n-am cum poate trece cineva. O catastrofă la care, spre deosebire de niște pantaloni desfăcuți la fermoar sau un muc care ți-a rămas în mustață, se uită - live - 165 de milioane de oameni. Și ce mai poți să zici sau să faci? Nimic.

Alex Tocilescu