Marea cui?

• Tweet

O nouă lucrare dedicată Mării Negre este mai mult decât binevenită. Deși, evident, geografia a rămas aceeași de-a lungul secolelor, geopolitica Mării Negre s-a schimbat pe măsură ce istoria s-a universalizat.

Cândva, când Mediterana era centrul lumii, iar Roma prima putere globală, Marea Neagră era una dintre garanțiile de securitate și de eficiență ale ordinii imperiale romane. Nu degeaba, când puterea primei Rome a început să apună, legitimitatea și autoritatea ei s-au refugiat aproape de malurile Pontului Euxin, Bizanțul și Constantinopolul devenind a doua Romă. De aici, pentru câteva secole, basileii i-au mandatat pe barbarii carolingeni să conducă în numele lor Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, precursorul UE de astăzi.

Când Constantinopulul a devenit Istanbul, Imperiul Otoman a încercat să facă din Marea Neagră, devenită Kara Deniz, un „lac turcesc", tocmai întrucât controlul ei total îi garanta exercițiul puterii în Asia și Nordul Africii, sprijinindu-i totodată înaintarea spre Europa centrală, de-a lungul Dunării. Motiv pentru care cea de a treia Romă (cea a nordului rus) și-a deschis drum cu armele spre Marea Neagră. De unde, odată ajunsă, nu a mai vrut să plece.

Când împinsă de ambițiile sale geopolitice, a treia Romă, folosind atuurile poziției din Marea Neagră, a contestat autoritatea otomanilor instalați pe teritoriile celei de a doua Rome asupra strâmtorilor pontice, actorii politici care își disputau moștenirea primei Rome în vestul Europei, înțelegând că echilibrul global de putere riscă să se strice, au reacționat declanșând Războiul Crimeii. Astfel importanța continentală a Mării Negre a fost încă odată recunoscută.

Unirea Principatelor danubiene și apoi constituirea României Mari au fost sprijinite de principalii protagoniști ai geopoliticii „bătrânului continent" tocmai pentru a se crea la Marea Neagră și la gurile Dunării un stat-tampon suficient de solid, încât să nu permită nici uneia dintre marile puteri rivale din apropiere să controleze singură o regiune de o asemenea importanță strategică. În aceeași logică s-a născut, după Primul Război Mondial, și Tratatul de la Montreaux, care a reglementat tranzitul prin Bosfor și Dardanele în așa fel încât echilibrul de forțe în Marea Neagră să garanteze salvgardarea păcii și a prevalenței dreptului deopotrivă.

Statul națiune român, ca subiect și obiect al geopoliticii, în mare măsură își datorează existența vecinătății cu Marea Neagră și tot de acolo vin câteva din principalele amenințări la adresa securității sale. Iar asta nu neapărat și nu numai din partea riveranilor sau a adversarilor săi, ci și a marilor neriverani, inclusiv aliați, care vor să își proiecteze interesele acolo.

Când supremația Europei în ordinea globală a traversat Atlanticul, și, mai ales, după încetarea Războiului Rece, Marea Neagră a devenit un centru al strategiei periferice dezvoltată de puterea globală americană (sic!). Războiul Rece făcuse din Marea Neagră, prin aducerea Turciei în NATO, unul dintre câmpurile de luptă principale pe care se promova deviza strategică a pax americana referitoare la Europa: „America in, Russia out, Germany down!" Ca și după Războiul Crimeii, cel care controla Marea Neagră putea ține Rusia la porțile Europei. (Ajunse, după prăbușirea hitlerismului, pe Oder-Neisse.)

Astăzi, când deviza amintită a fost înlocuită la Berlin, după prăbușirea faimosului zid despărțitor, cu proiectul „America out, Russia down, Germany in!", în condițiile în care între cea de a treia Romă rusă și Noul Ierusalim american se dezvoltă un raport pulsatoriu de ură și iubire, Marea Neagră este privită de strategii transatlantici ca „pântecele moale" al Rusiei neoimperiale putiniene. Ceea ce a declanșat în zonă un nimicitor „război hibrid".

Acesta va fi, cu siguranță, amplificat de reconstrucția „drumului mătăsii", care va îmbrățișa Marea Neagră, reconfigurându-i și redinamizându-i semnificațiile strategice. China se ridică la rangul de putere globală și, odată cu restul lumii, tremură și lumea danubiano-pontică. O lume care, prin grația Chinei, își redobândește virtuți globale.

La periferia unei strategii centrale sau în centrul unei strategii periferice, Marea Neagră reprezintă, așadar, cu caracter permanent, o miză geopolitică importantă care o definește ca pe un câmp de întâlnire și ciocnire între interesele strategice ale jucătorilor globali. Iată o imagine plină de dramatism care rezultă din cartea autorilor Radu Toma şi Dan Hazaparu și care măsoară dimensiunea excepțională a demersului lor analitic.

Incursiunea istorică, din care am parcurs aici doar o mică parte, ne atrage atenția și asupra unui alt fenomen puternic legat de titlul lucrării. Marea Neagră a fost, de-a lungul timpului, o regiune de importanță strategică pentru alții decât cei care i-au fost riverani. În mod paradoxal, această mare nu a creat marinari. Popoarele care au locuit pe malurile ei au fost în principal formate din păstori, care au stat cu spatele la mare. Acești păstori, privind în mod natural spre uscat, nu au perceput Marea Neagră ca pe un spațiu coerent cu valoare strategică unitară, ca pe o „Mare Nostrum". (Desigur, ca puteri imperiale, Rusia și Turcia au fost nevoite să își creeze în timp o flotă, dar ele au rămas în principal puteri ale uscatului, rușii și turcii neavând harul navigației așa cum au avut, de pildă, grecii, englezii, vikingii sau spaniolii, iar, în timpurile mai recente, americanii.)

Iată de ce, riveranii au aflat că în curtea sau mai degrabă în lacul din spatele casei lor se află o comoară strategică, de la unii care nu erau riverani și care au exportat cu forța aici mai multă istorie decât riveranii au putut consuma. Cu alte cuvinte, Marea Neagră a putut fi numită „Mare Nostrum" de către puterile globale de departe, înainte de a fi percepută ca „Mare Nostrum" de micile puteri locale.

Acestea din urmă au început însă, chiar ca efect al ingurgitării unei istorii produse de alții, să simtă că aparțin unei regiuni bogate în resurse strategice de tot felul pe care sunt obligate să o gestioneze în interesul lor. „Mare Nostrum" trebuie să însemne, deci, „marea riveranilor". Ceea ce nu este ușor de definit atât timp cât riveranii sunt astăzi și membri ai NATO și UE.

Ca și cum și așa lucrurile nu ar fi fost destul de complicate, tensionarea relațiilor dintre NATO, dominată de SUA, și UE, dominată de Germania, riscă să aducă și, de fapt, au și adus la Marea Neagră și expresii ale noii rivalități euro-americane.

Marea Neagră a ajuns proiecția, redusă la scară, a întregii drame globale contemporane. Cum se vor putea descurca riveranii stricto sensu prinși în ciocnirea riveranilor lato sensu, pentru a face din această mare descoperită de cei dintâi grație bunăvoinței opresive (sic!) a celor din urmă, autorii încearcă să ne spună sau să ne ajute să descoperim singuri. Pentru asta și nu numai le datorăm recunoștința noastră.

Adrian Severin