La marele ospăț al spionilor

• Tweet

Traian Băsescu a fost președintele României timp de zece ani. Un cadru de nădejde al serviciilor secrete. Spion cu acte în regulă. După expirarea celui de-al doilea mandat, pe linia de succesiune s-au bătut Klaus Iohannis cu Victor Ponta. Despre primul, nu știm prea multe detalii legate de apartenența sa personală la vreun serviciu secret român sau străin. Dar despre cel de-al doilea știm. Victor Ponta a fost și este, cu arme și bagaje, un exponent a serviciilor secrete. Un spion. Iar astăzi, în cursa prezidențială, în mod direct sau în mod indirect, bătălia se duce tot între spioni. Rând pe rând, civilii sunt dați la o parte. În decembrie 1989, istoria recentă a României a început cu un spion la vârf. Cu Ion Iliescu. După 30 de ani, povestea continuă.

Unul dintre cele mai bune exemple de om politic care joacă la vârf conectat la serviciile secrete este Traian Băsescu. Acesta încă de elev a fost racolat de Securitate. De poliția politică a statului comunist. La Securitate și-a turnat colegii. Tăindu-le acestora aripile. Și adăugând ceea ce a tăiat propriilor aripi. La început a fost doar un turnător. Care astăzi se justifică afirmând că s-a aflat în eroare. Că își imagina nu că își toarnă colegii la Securitate, ci la contrainformațiile militare. Care, în realitate, era una dintre cele mai importante unități ale Securității. Dar el spune că nu știa. Și nu a știut nici mai târziu. Nici măcar când a fost președintele României și când a semnat documente oficiale, în care acest lucru era consemnat cu subiect și predicat. Pentru serviciile aduse, a primit și bani de la Securitate. Dar, fiind în eroare, a considerat că aceștia i-au aterizat în portofel din altă parte. De la contrainformațiile militare. Această istorie însă s-a consumat de mult. În adolescența sa. Pentru că mai târziu nu a mai fost informator al Securității. A devenit însăși Securitatea. Dobândind, pentru că era de încredere și a fost instruit corespunzător, poziții cheie în aparat. Poziții care au culminat cu cea de reprezentant Navrom la Anvers. Funcție pe care nu ar fi putut să o dețină decât un ofițer superior.

Lui Traian Băsescu i s-a uscat gura și i s-a uscat mâna de câte ori a jurat și a semnat în mod fals că nu a colaborat cu Securitatea. A jurat și a semnat când a ajuns ministru al Transporturilor. Sau primar general al Capitalei. Sau parlamentar în mai multe legislaturi. Sau președintele României. În două rânduri. Și, mai recent, a semnat tot strâmb când a candidat pentru a deveni parlamentar european.

Acest om, timp de 30 de ani, a fost practic un demnitar de vârf al statului român. Și este cel mai la îndemână exemplu pentru a ne ajuta să înțelegem cum au jucat tontoroiul oamenii serviciilor secrete în această țară și de ce statul e așa cum e, fiind condus de cine a fost condus.

Un alt exemplu la îndemână este Victor Ponta. Acesta a fost la un milimetru de a câștiga președinția României, după ce i-a dat brânci aliatului său, liberalul Crin Antonescu, scoțându-l literalmente din cursă. Firește, cu sprijinul altor spioni. Nu a reușit să ajungă la Cotroceni. În schimb, a fost și el parlamentar ca și Traian Băsescu. Și el a jurat și a semnat strâmb. Înainte a fost procuror. Și spion fiind, a fost promovat mereu și mereu peste rând, până când a ajuns la Parchetul General. Apoi, tot în calitate de spion, a fost promovat șef al Tineretului Social-Democrat. Vă amintiți? Micul Titulescu. Și șef al corpului de control al primului-ministru Adrian Năstase. Apoi spionul a ajuns șeful celui mai mare partid politic din România. Mai marele PSD. Și prim-ministru. Iar astăzi e coleg cu Traian Băsescu în Parlamentul European. După ce afirmase că, în calitate de lider al unui nou partid, se pune în fruntea listei doar pentru a-și ajuta colegii, ulterior urmând să se retragă în favoarea acestora. Acum, Victor Ponta reprezintă partidul balama. Partidul care face și desface jocurile politice din România. E la butoane. A jurat și a semnat strâmb de fiecare dată când a fost obligat să facă acest lucru. Ca și Băsescu, nu răspunde în fața legii. Și observ că nu răspunde nici în fața românilor. De ce ar răspunde? Nu-i cere nimeni socoteală.

Cele două exemple pe care le-am prezentat mai sus sunt vârfuri arhicunoscute ale icebergului. Evident că cei mai mulți jucători de prim rang din politica românească sunt în mod direct, în mod nemijlocit spioni. Spioni mai vechi sau spioni mai noi. Spioni cu acte în regulă. Care învârt pe degete destinele românilor. Care au configurat acest stat așa cum e el astăzi. Cu bune, dar mai ales cu rele.

În vreo altă ligă joacă însă interpușii. Alți campioni ai politicii din România, despre care nu există probe și uneori nici măcar indicii că au fost sau sunt spioni cu acte în regulă. Oameni aparent curați. Playeri, cum le spun șmecherii din laboratoarele serviciilor secrete. Jucători din teren. Dirijați după cum vor antrenorii. Așa încât până la urmă nici aceștia, cei despre care nu știm sau nu vom afla niciodată că fac parte din servicii sau poate nici nu fac, nu încalcă regula de fier din România post-decembristă. Regula conform căreia la putere nu ajunge, iar dacă scapă cumva nu rezistă, decât cel conectat la servicii. Cel invitat la balul spionilor.

Astăzi putem observa mult mai clar decât în alte ediții ale prezidențialelor cum serviciile secrete, echipele de spioni și-au împărțit teritoriul politic. Și, într-un fel, dacă nu ar fi tragic, ar fi interesant și palpitant de observat cum frontul anti-PSD e preluat cu arme și bagaje de SRI. De vechiul și noul SRI. De cele două tabere mari din SRI. Care își dispută puterea adevărată. Nu cea din interiorul mega-instituției finanțată de popor. Se vede cu ochiul liber cum Coldea, cu rezerviștii săi, cărora li se adaugă cârtițele din SRI încă neidentificate de Eduard Hellvig, joacă în terenul USR. Și îl promovează pe Dan Barna. În timp ce noul SRI, dacă se poate vorbi despre așa ceva, joacă sută la sută cu Klaus Iohannis. Și implicit cu PNL. Iar dincoace, în frontul PSD și în partidul de strânsură al dronelor patronat de Victor Ponta, marii dirijori din umbră sunt rezerviștii SIE, dar chiar și zone SIE încă active în toată regula. Un partid mic, aflat cumva la întâlnirea acestor plăci tectonice, cum este PMP, este un produs al veteranilor din toate serviciile, un fel de azil de bătrâni nebuni, care viseză de cele mai multe ori cai verzi pe pereți, pe care din când în când reușește să-i proiecteze aievea.

Este interesant de observat, la aceste alegeri prezidențiale mai mult decât oricând, cum sunt eliminați rând pe rând candidații care nu aparțin prin filiație directă sau prin filiație indirectă acestei clase a spionilor din România. Și cum sunt promovați, la vedere, playerii spionilor României.

Pun aici punct exemplelor și detaliilor. Informându-i pe cititori că acestea sunt atât de numeroase, încât nu încap nici într-o enciclopedie. Dar nu înainte de a remarca o realitate care sare în ochi. Dacă spionii au condus și conduc România, dacă toate instituțiile de putere au fost și sunt în mâna lor, dacă tot ce este mai semnificativ în administrația publică locală și centrală le aparține direct sau prin interpuși, dacă până și presa și cultura au fost și ele preluate agresiv de către servicii, atunci putem afirma fără teama de a păcătui și de a fi taxați ca atare de către istoricii acestei epoci, că România în formatul actual este croită în întregime de către Securitate. Spionii sunt tăticii și tătucii acestor generații de români. Dacă ne este bine, dacă suntem mândri de statul în care trăim, dacă noi considerăm că acesta este un stat de drept, dominat de forța dreptului și nu de dreptul forței, dacă noi credem că România este independentă, că nu stă în patru labe în fața altor state și că știe să-și apere resursele materiale și umane, ei bine atunci, dacă trebuie să le mulțumim unora, trebuie să le mulțumim spionilor României. Ei sunt părinții fondatori.

Sorin Rosca Stanescu