"Guvernul meu" a murit! Trăiască "Guvernul meu"!

• Tweet

În anul 2012, Regele Juan Carlos al Spaniei, cel care cu curaj și înțelepciune asigurase trecerea țării sale de la dictatură la democrație, scoțând-o din izolarea internațională în care se găsea, a fost obligat să își ceară scuze poporului spaniol pentru faptul că, în timp ce acesta se zbătea în mijlocul unei crize economice severe, nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să plece la vânătoare în Africa.

Nici o asemănare - nu-i așa? - între acest episod, care a umbrit imaginea unui rege merituos și până atunci foarte popular, și vizita la piramidele de la Gizeh a nemerituosului și impopularului Președinte al României, petrecută în mijlocul unei crize politice, economice și sanitare fără precedent a statului român eșuat. De la regele Juan Carlos se aștepta doar un gest de empatie, el neavând nici o atribuție și nici un instrument pentru a gestiona criza economică.

De la președintele Iohannis se cerea implicarea imediată, în calitate de mediator, în procesul dificil al formării unei majorități parlamentare apte a scoate țara din dezastrul multidimensional în care a dus-o „guvernul său", constituit și reconstituit prin repetate încălcări ale Constituției, echivalând cu o adevărată lovitură de stat permanentă. De la Klaus Werner Iohannis nu se așteaptă nici empatie (nu are așa ceva) și nici scuze (trufia sa nu o permite și oricum ar fi inutile), ci renunțarea la obsesia de a avea un guvern la dispoziția sa, în favoarea ideii unui guvern la dispoziția țării. Altfel, răul cel mai mare care îl pândește nu este suspendarea din funcție, ci suspendarea într-o poziție mult mai inconfortabilă.

Dacă aș fi președintele României, urmând litera și spiritul Constituției, precum și cutumele democratice, aș invita imediat conducerea partidului cu cele mai multe mandate parlamentare (în speță, PSD) și i-aș cere să identifice o posibilă majoritate parlamentară dispusă să analizeze rațional și pozitiv susținerea unui nou guvern. În acest scop, aș da două sfaturi: i. în primul rând, să caute în rândurile propriului partid sau ale personalităților apropiate acestuia, o persoană cu competența și prestigiul necesare spre a coagula majoritatea dispusă să acorde votul de încredere unui guvern monocolor aparținând acestuia; ii. în al doilea rând, ca formulă de subsidiară, să identifice o personalitate din rândul partidelor parlamentare, capabilă să le convingă pe toate sau pe cea mai mare parte a acestora pentru a susține un guvern de uniune națională sau de largă concentrare politică.

Odată persoana identificată, și după testarea capacității ei de a obține, la nivel de principiu, atât acordul unor potențiali ministeriabili de a lucra sub conducerea sa, pentru transpunerea în viață a unui program bazat pe anumite principii agreate (căci numai niște iresponsabili s-ar repezi cu ochii închiși să intre într-un guvern inevitabil de sacrificiu), cât și promisiunea de vot favorabil a unui număr suficient de parlamentari, numele cu pricina va fi adus oficial la cunoștința Președintelui, împreună cu informațiile care să permită evaluarea șanselor de reușită. Aceasta este singura bază pentru desemnarea de către Președinte a unui prim-ministru care să treacă apoi la parcurgerea procesului încheiat cu votul de încredere al Parlamentului. Nu se pleacă de la nominalizarea prezidențială către o majoritate incertă, ci de la o majoritate probabilă către o nominalizare cu șanse certe.

Pentru o asemenea misiune, având ca obiect identificarea unei majorități și a unei personalități capabile să îi obțină votul, un termen de maxim o săptămână ar fi cât se poate de rezonabil.

În același context, pornind de la cunoașterea marilor probleme ale țării și a suferințelor populației, aș mai sugera liderilor partidului politic invitat la consultări ca, în conturarea viitorului program de guvernare, inclusiv în faza inițială menită să schițeze echipa care să îl aplice și majoritatea parlamentară care să îl aprobe, să aibă în vedere următoarele idei principale:

1. o nouă abordare a crizei sanitare - axată pe testare și tratament, cu păstrarea libertăților cetățenești și eliminarea discriminării, vaccinarea fiind doar una dintre modalitățile de prevenție, promovată prioritar prin dialog și convingere, iar nu prin diktat și negarea libertății de alegere;

2. un tratament radical al crizei energetice - axat pe plafonarea profiturilor la producător, precum și pe combaterea abuzului de poziție dominantă la producător și a antantelor monopoliste ale distribuitorilor, cumulat cu valorificarea avantajelor specifice României în domeniul energetic (în primul rând, exploatarea resurselor proprii în interes propriu), ca și cu măsuri de politică externă care să asigure aprovizionarea din surse externe pe baza unor raționamente strict comerciale (dezideologizate) și cu eliminarea intermediarilor;

3. o politică de combatere a crizei economice - axată pe susținerea capitalului românesc și, implicit păstrarea locurilor de muncă, inclusiv prin facilitați fiscale și stimularea consumului, precum și pe taxarea corespunzătoare a profiturilor realizate de corporațiile multinaționale, în așa fel încât să fie încurajată plata muncii și descurajată fuga în străinătate de avuție realizată în România;

4. o acțiune energică de prevenire a crizei alimentare - axată pe revenirea la o politică agricolă de sprijin pentru fermieri care să valorifice avantajele comparative și competitive ale României, readucând-o în poziția de exportator de alimente;

5. o redefinire a reformei în domeniul justiției - axată pe întărirea independenței judecătorilor și combaterea abuzurilor procurorilor, pe garantarea accesului efectiv la justiție al cetățenilor și a caracterului echitabil al proceselor, cu respectarea prioritară a drepturilor și libertăților personale (inclusiv a prezumției de nevinovăție);

6. o revizuire a politicii fiscale - care să includă o taxă pe averile mari, o participare progresivă a celor care realizează profituri la alimentarea bugetului de stat, o serie de scutiri de impozite pentru cei cu venituri mici sau care desfășoară activități de interes public și o amnistie fiscală menită a stinge creanțele toxice și a oferi o gură de aer întreprinzătorilor bancabili;

7. o politică de salvare a învățământului de toate gradele, lovit de măsurile de distanțare socială (căci distanțarea a fost nu numai fizică) impuse de guvernele anterioare în lupta cu pandemia Covid 19 - axată pe măsuri care să permită desfășurarea procesului de învățământ în contact real, iar nu prin comunicare virtuală, și recuperarea rămânerilor în urmă care pun în pericol viitorul actualelor generații de copii, adolescenți și tineri, precum și al națiunii române în ansamblul său;

8. o reevaluare a raporturilor cu UE - axată pe principiile supremației Constituției naționale, al preeminenței dreptului unional exclusiv în domeniile în care a fost delegată expres competența exercitării prerogativelor suverane ale tuturor statelor membre și al cooperării loiale între uniune și statele membre, ca și între acestea, în vederea atingerii obiectivelor privind coeziunea economică, socială și teritorială în cadrul uniunii.

Evident, asemenea sugestii nu sunt obligatoriu de urmat, dar formularea lor este obligația unui mediator între stat și societate, ținut să orienteze guvernarea statului în așa fel încât ea să corespundă nevoilor și așteptărilor societății, mai ales în momentele de criză. Că țara este copleșită de crize și statul a eșuat nu mai contestă nimeni. PNL și USR au arătat ce pot face. Ele sunt una din cauzele crizei. Aducerea lor la putere împotriva voinței electoratului a fost nu numai neconstituțională, ci și catastrofală. Este timpul ca guvernarea să treacă în mâinile altui actor politic.

Deși formal moțiunea de cenzură a sancționat contraperformanța unui anumit guvern, ea a consemnat și eșecul guvernării asigurate de un anumit partid sau de o anumită coaliție. Cum să rechemi la putere aceeași coaliție sau pe principalii săi jucători, când, în cazul nostru, ei ar trebui mai degrabă puși sub urmărire penală pentru modul în care au administrat interesul public încălcând legile, sfidând procedurile democratice și dovedind o imprudență de o gravitate vecină cu reaua intenție? Ce ar fi gata să facă o asemenea coaliție sau guvernul său altceva decât au făcut în trecut? Cum s-ar putea aștepta cineva ca urmând aceleași concepții și aplicând aceleași politici, un nou guvern al acelorași partide ar putea obține alte rezultate?

Revenirea la vechea coaliție este cu atât mai mult exclusă cu cât apelul inițial la ea a fost o aventură politică neconstituțională, prin care Președintele, depășindu-și atribuțiile, a respins formarea unei majorități parlamentare firești în raport de rezultatul alegerilor, pentru a crea un guvern dispus să se plieze la exigențele, ca să nu spunem capriciile sale. Dacă lucrurile ar fi ieșit bine, riscul ar fi putut fi premiat. Nu au ieșit bine. Dimpotrivă. Au ieșit foarte rău. Trebuie, deci, renunțat la excepție și revenit la regulă.

Fiind cel mai mare partid parlamentar, PSD are și legitimitatea democratică de a fi primul partid chemat să formeze guvernul, mai ales în situații de criză; ceea ce i s-a refuzat până acum, de o manieră neconstituțională. PSD nu poate spune că actuala formulă de guvernare este rea, dar să îi dea vot de încredere. PSD nu poate spune că are soluții pentru guvernare, dar nu vrea să guverneze. PSD nu poate cere ca programul său, cuprinzând soluțiile sale anticriză, să fie aplicat de cei care nu au program sau au alte vederi decât ale sale.

Echipa de combinagii care au confiscat conducerea PSD trebuie să înțeleagă că asemenea jocuri și plânsul ipocrit pe umărul țării, asociat cu fuga de răspunderea guvernării, erodează partidul mai mult decât guvernarea pe timp de criză.

Românii așteaptă de la principalul partid de opoziție scoaterea țării din criză, căci opoziția este nu numai criticul guvernării, ci și alternativa la guvernare. Or, nimic nu poate compromite mai mult un partid de opoziție decât sentimentul indus publicului că într-un moment greu pentru țară fuge de răspundere și vrea să capitalizeze paguba partidelor care acceptă riscurile guvernării și să câștige din răul țării.

Mirosul trădării așteptărilor populare poate scoate PSD din istorie. Or, indiferent de precaritatea resurselor sale de persoane capabile și de imaginație, care îl afectează în prezent, nu își poate permite o asemenea dezertare.

Politica evaziunii dusă de PSD acum, care crede că este șmecher și va rămâne și cu buzele unse și cu slănina în pod, va afecta partidul mai mult decât erodarea la guvernare. Măcar guvernând va arăta că încearcă să facă un lucru bun pentru țară. Altfel ne paște fie globalismul soroșisto-macronian anti democratic și anti național, promovat de coloana a cincea a Franței macroniene, USR, fie războiul cu Rusia și China purtat în interesul geopoliticii americane, al cărui agent ar fi un guvern condus de generalul Ciucă, pe lângă falimentul economic și revolta socială.

Criza complexă și profundă prin care trece România reclamă măsuri coerente, prompte și ferme. Coerența este garantată de caracterul unitar al valorilor și principiilor care circumscriu politicile guvernamentale. Promptitudinea este rezultatul faptului că hotărârile nu sunt precedate de infinite negocieri între reprezentanții mai multor partide cu convingeri, tactici și interese diferite. Fermitatea decurge din împrejurarea că deciziile nu sunt rezultatul unor compromisuri majore, precum și din lipsa fricii celor chemați să le pună în aplicare, că atacurile la adresa lor pot veni chiar din propriile rânduri ale „echipei" guvernamentale.

Există voci care pledează pentru guvernul de uniune sau de largă reprezentare politică, argumentând că este nevoie de un sprijin politic masiv spre a se aplica politicile dure reclamate de împrejurări. Aparent lucrurile așa stau, numai că, în realitate, guvernele de coaliție funcționează sub semnul gâlcevilor interne nesfârșite, alimentate de teama fiecărui partid participant de a nu fi acela care decontează în cel mai înalt grad costurile guvernării; mai ales când aceasta se desfășoară în condiții de criză.

În prezent, un alt guvern de coaliție înseamnă continuarea gâlcevilor și hărțuielilor interne între „tovarășii de drum", adunați de nevoie iar nu de plăcere sau din convingere, precum și mersul mai departe cu frâna de mână trasă, cu compromisuri și jumătăți de măsură totdeauna tardive și insuficiente, pe când criza reclamă decizii rapide și chiar radicale.

Un guvern de uniune ar duce la maxim aceste fenomene negative, mai ales într-un context social și politic bolnav de dezbinare și marcat de practica îndelungată a demonizării concurenței. În plus, guvernul de uniune, lăsând câmpul politic fără opoziție și fără nici un partid fidel sistemului constituțional, lasă mașina guvernării fără frână și oferă condiții ca buruiana extremismului să crească nestânjenită de nimic.

Iată de ce, guvernul monocolor cu susținere din partea altor partide parlamentare este soluția optimă. În cazul de față vorbim de un guvern monocolor al PSD (partid care nu este asociat la dezastrul ultimilor doi ani de guvernare, când statul a eșuat atât în gestiunea pandemiei Covid 19, cât și în amortizarea efectelor economice negative ale frânării voluntare a economiei, presupus necesară pentru combaterea infectării cu virusul SARS CoV-2, precum și în prevenirea creșterii facturilor la energie și scăderii producției agricole) susținut de PNL și UDMR.

Ca lider informal al PNL, Președintele Iohannis poate media cu succes o asemenea înțelegere, în timp ce eventuala încălcare ulterioară a acesteia de către partidul prezidențial, în condițiile excepționale aferente multiplelor crize incidente, va fi taxată sever de populație, permițând, la limită și după caz o acțiune de suspendare a președintelui.

Sunt voci care pledează pentru un așa zis guvern de uniune care în realitate este un guvern de tehnicieni, construit în afara și pe deasupra partidelor. Una dintre aceste voci, deloc onestă, este cea a Alinei Mungiu Pippidi, purtătoarea de cuvânt a intereselor germane în România.

Aceasta critică sever (și nu fără argumente valabile) desemnarea ca prim ministru al generalului Ciucă, cu mandatul de a alcătui un guvern minoritar PNL sau construit în jurul PNL. Nu este limpede dacă pe dna Mungiu o deranjează avansul în direcția militarizării formale a statului român (căci informal statul, cu precădere în structurile sale de putere subterană, este deja militarizat, fără ca lucrul acesta să fie și declarat) sau împrejurarea că generalul în discuție este ventrilocul unor cercuri de putere și școli de gândire globalistă americane (ceea ce, evident, Berlinul nu poate tolera).

În orice caz, fidelă nu numai instrucțiunilor primite, ci și instinctelor sale autoritariste, promotoarea așa zisei „Românii curate" (care - Doamne Dumnezeule! - știm bine cât este de murdară), dispune (căci ea nu propune niciodată) constituirea unui guvern susținut de toate partidele parlamentare (cele care refuză vor fi puse la stâlpul infamiei), astfel încât deciziile să fie expresia unanimității (o unanimitate spre care aspiră totdeauna iubitorii dictaturii) și să poată promova, fără vreo opoziție, limitări drastice de drepturi și libertăți cetățenești (căci astea sunt mai importante decât combaterea virușilor).

Acest guvern, susține aceeași săgeată plecată din arcul geopoliticii berlineze, ar urma să îl aibă în frunte pe singurul prim ministru acceptabil, și anume doctorul Raed Arafat. Nimeni altul decât cel care a declarat că nu se împiedică de Constituție, care a cerut interzicerea dreptului la libera exprimare a celor care îi contestă deciziile și care a procedat la limitări repetate ale drepturilor și libertăților civile prin acte administrative (declarate apoi, de instanțele judecătorești, ca fiind lovite de nulitate absolută).

Din Guvernul respectiv ar mai urma să facă parte tot felul de tehnicieni fără partid și fără ideologie, precum Daniel Dăianu sau Liviu Voinea. Cu alte cuvinte, se dorește un guvern care să consacre falimentul sistemului democratic pluripartit și epuizarea resurselor clasei politice, excluzând, practic, orice acțiune a partidelor politice, atât în actul executiv cât și în cel legislativ (cu excepția, desigur, confirmării la foc automat a inițiativelor legislative ale executivului). Diferența între un asemenea guvern și cel al lui Nicki Ciucă ar fi aceea că în timp ce generalul din urmă și camarazii săi mobilizați la administrarea țării își țin uniforma militară în șifonier, ministeriabilii doamnei Mungiu poartă uniforma pe sub surtucul civil, destul de larg ca să nu se vadă profilul revolverului.

Împrejurarea că guvernul de tehnicieni nu face parte dintre soluțiile prevăzute de Constituție nu mai deranjează pe nimeni. Constituționalitatea este tratată de mult ca o superstiție.

Iată așadar opțiunile. Par mai multe, dar în realitate este doar una singură. PSD are obligația să o afirme și să o reclame. Nu este soluția ideală. În raport de oferte și de împrejurări ea este, însă, cea optimă. Nu este soluția ce poate fi îmbrățișată de și cu plăcere. Este, însă, soluția impusă de nevoi.

Într-un fel, în ceea ce privește PSD, poate fi o soluție de sacrificiu care nu are cum fi evitată prin subterfugiul alegerilor anticipate. Asemenea alegeri nu se pot organiza până la sfârșitul iernii, iar până atunci țara nu poate rămâne pe mâna unui guvern interimar format din aceiași oameni care au nenorocit-o. Chiar dacă lui Klaus Iohannis, poate, nu i-ar displăcea.

Iată de ce, cu tot dragul, suntem siliți să ne adresăm PSD cu cuvintele poetului: „Du-te la oștire, pentru țară mori / Și-ți va fi mormântu-ncununat cu flori!". Iar călătorului de la piramide să îi spunem: „Dacă mâna-ți slabă sceptrul ți-o apasă / Altuia mai harnic locul tău îl lasă!"

Dacă aceste îndemnuri nu vor fi urmate de bună voie, există riscul de a fi aplicate cu forța, și dacă domnul Președinte Iohannis, de conivență cu PSD, va dori ca „guvernului său", avortat, să îi urmeze tot „guvernul său", ca un alt avorton, țara se va adânci și mai tare în haos și mizerie, dezbinare și disperare, ură și furie, iar atunci nu versurile romanticilor vor fi de citat, ci se va face aplicarea mult mai severului verb coșbucian: „Când nu vom mai putea răbda,/ Când foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormânt!"

Adrian Severin