Ghepardul și lumea care nu se lasă devorată!

• Tweet

Cutremurul mi-a întrerupt lectura unui roman senzațional "Ghepardul", scris de Giuseppe Tomasi din Lampedusa și publicat după moartea lui. Se citește dintr-o suflare.

Provenind dintr-o lume nobilă, după ce și-a văzut distrusă casa și a asistat impasibil la declinul lumii vechi, scriitorul italian s-a apucat de scris unicul roman din viața lui: "Gattopardo" (Leopardul, traducătorul român a preferat, nu știu de ce, titlul Ghepardul). O boală nemiloasă nu doar i-a zdruncinat sănătatea, dar i-a stârnit spiritul atavic. Un anonim al lumii literare s-a pus pe scris memorii. A adunat date despre familia sa siciliană de dinaintea Risorgimento, unirea diferitelor state italiene. La șaizeci de ani, grăbit de boală, a scris dintr-o suflare o carte emblematică despre un univers care nu vrea să se predea, în ciuda atacurilor ghepardiene ale "minunatei lumi noi."

Manuscrisul s-a bucurat de lumina tiparului doar după un an de la moartea sa. Succesul imediat a fost obținut grație ecranizării romanului de către Elio Vittorino, în anul 1963. Italienii și-au descoperit nu doar trecutul, dar și patricianismul lumii vechi. Momentul culminant al romanului, augmentat de-o lirică paradisiacă, este marcat de vizita nepotului Tancredi, un garibaldist pur sânge, la Don Francisco, principe de Salina al Siciliei conservatoare. Tânărul vrea să-l convertească pe unchi la savoism, dar fără succes. Îi spune celui care a avut grijă de el: "Bisogna cambiare tutto per non cambiare nulla" (Trebuie să schimbăm totul pentru ca nimic să nu se schimbe) sau mai vechiul caragielesc, scris cu jumătate de secol în urmă, "să se revizuiască primesc, dar să nu se schime nimic.

De fapt, păstrând proporțile și diferențele epice, Caragiale a taxat lumea nobilă de la noi, cam de același leat cu cea gravă a lui Lampedusa. Don Francisco rămâne cu lumea lui putred de bogată, cu naturalețea firii umane și cu apetitul pentru cărți bune, o lume nebună pentru sângele prea aprins al luptătorilor pentru cauza revoluției. Dramatismul operei e fără egal. Sunt descrise cu finețe portrete, dar mai ales stări. Cititorul pare copleșit de abundența metaforelor și a comparațiilor, rar întâlnite în lumea grăbită a autorilor de succes. Scrierile sunt adevărate broderii. Descrierile, intrări în scene de film 3 D. Relaționările sociale, demne de un trecut pastoral. Familia, o virtute. Adulterul, un mare păcat, dar care e "vindecat", cel puțin o dată de către prelatul familiei.

Cartea nu e doar o odă adusă lumii vechi, ci o grimasă dată timpurilor revoluționare, care se îneacă, deobicei, în propria vomă. Personajul principal, boierul, nu este un nostalgic, niciun vizionar, deși stăpânește tehnica lunetei, fiind un pasionat de astronomie. Poate fi îmbrăcat în mantia fină a rezonabilului. "Bogăţia, în multele secole de existenţă, se preschimbase în podoabe, în lux, în plăceri, în nimic altceva; abolirea drepturilor feudale decapitase obligaţiile împreună cu privilegiile, iar bogăţia, asemeni unui vin vechi, lăsase să cadă pe fundul butoiului drojdia lăcomiei, a grijilor, dar şi a prudenţei, pentru a păstra doar căldura şi culoarea," astfel descrie trecerea de la vechi, la noul său.

Nepotul Tancredi, deși susținut financiar de către unchi, își permite să-l facă "Boşorog libertin!», după ce află din lumea sa atotcuprinzătoare un adulter al celui care avea 50 de ani și trei fete, acasă. Tancredi este politrucul de azi. Plin de voluptatea împlinirii fără noimă, poate deveni, dar n-are bani. Nici Don Francisco nu deține averi imense, având trei fiice. Pentru că soarta îi e favorabilă, Adonis se trezește lovit în aripă și se îndrăgostește de Angelica, fata primarului, un birocrat extrem de bogat. "Există o mică probabilitate ca aparenţele să fie înşelătoare", vorba de azi a lui Elon Musk, pare a fi potrivită primarului Sedara, tatăl nurorii, căsătorit cu fata unui țăran pământean care puțea îngrozitor. Cuplul a dat nașterii unei frumuseți fără egal, Angelica, și astfel se pricopsiseră și ei și ginerele cu poziții mari în noul stat unitar.

Don Francisco refuză postul de senator, spunându-i trimisului de la Milano că: „vanitatea sicilienilor este mai puternică decât mizeria lor. Fiecare invazie a străinilor le tulbură iluzia perfecțiunii atinse." Personajul central rezistă însă stoic "miilor de şiretlicuri în faţa cărora trebuia să se aplece, el, Ghepardul, care ani intregi alungase greutăţile cu un dos de labă." Pentru că romanul nu este doar o dramă a refugiului în gnoza trecutului, al respectului față de părinți și al cultului creștin, ca probe de rezistență împotriva avatarurilor minunatei lumi noi, semnificative sunt provocările rafinamentelor aristocratice, de care revoluțiile n-au parte.

Încrezător în doctrina sa revoluționară, Tancredi susține că "Sicilia pare o bătrană de o sută de ani târâtă cu căruciorul la Expoziţia Universală de la Londra, care nu înţelege nimic, căreia nu-i pasă de nimic, nici de oţelăriile de la Sheffield, nici de filaturile de la Manchester, şi care nu râvneşte decât la moţăiala dintre pernele ei îmbăloşate şi oala de sub pat." Principele ajuns la bătrânețe recunoaște că a fost un ghepard sau un leu. Locul oamenilor ca el vor fi luați în viitor de şacali și hiene, care se vor crede buricul pământului. Orice asemănare a lui Tancredi cu elitele politice europene sunt fantezii ale celor care nu se lasă devorați și care încă mai au "tupeul" să citească literatură.

Marius Ghilezan