• Tweet

George Simion este, poate fără să vrea, cel mai bun aliat al dușmanilor săi politici. O anomalie a politicii românești, o combinație de haiduc manelizat și băiat de mingi al sistemului pe care pretinde că îl detestă. Un ins care a început ca simbol al unei rebeliuni naționaliste și a ajuns, într-un timp record, să se transforme în caricatura propriului mesaj.

George Simion, omul care voia să spargă sistemul cu capul înainte, a ajuns să fie mai sistemic decât alde Rareș Bogdan în zi de Paște la Gigi Becali.

Azi o să trecem în revistă adevăratele stranii decizii, cele care-l dau de gol ca fiind, în realitate, o piesă de șah manipulată. De ce refuză Simion, sistematic, să atace frontal numele grele din serviciile românești? De ce nu pronunță niciodată nume precum Hellvig sau Coldea? De ce evită subiectul Băsescu, care a transformat România într-un stat controlat de SRI și DNA? Simion urlă împotriva globaliștilor, dar tace mâlc când vine vorba de agenda internă a controlului total. Ai putea crede că tace de frică. Ai putea crede că tace de prost. Dar cel mai probabil tace pentru că joacă un joc dublu, în care vrea să pară dizident, dar să nu-și supere călăii. E fix ca un copil rebel care înjură din cameră, dar când apare ta-su, se preface că doarme.

Adevărul e simplu: George Simion nu vrea să câștige alegeri, ci să rămână relevant. Nu vrea să conducă România, ci să fie invitat la podcasturi și să i se spună „naționalistul cool". E genul de lider care refuză să crească, pentru că maturizarea înseamnă responsabilitate. Iar Simion, pentru toate vorbele lui mari, e un copil politic care nu vrea să lase jucăriile jos.

Una dintre cele mai absurde mișcări ale lui a fost tentativa de „normalizare" a AUR prin alianțe de bucătărie cu partide de doi bani, clone de PRM cu oameni compromiși până-n gât. În loc să construiască o structură nouă, curată, să-și aleagă oameni cinstiți din societate, Simion a adunat în jurul lui tot ce a găsit mai urât prin colțurile întunecate ale politicii: ratați politici, turnători, mini-dictatori de filiale care vor doar bani și funcții. În esență, a făcut exact ce făceau PDL și PSD în anii 2000, doar că a pus o poză cu Mihai Eminescu pe perete ca să pară mai intelectual.

Nu ai cum să nu vezi absurdul în toată această construcție care se vrea revoluționară. AUR nu mai e o forță antisistem, e un balon de săpun colorat frumos, dar gol pe dinăuntru. Iar Simion este un personaj de stand-up politic, bun la glume cu securiști, dar lipsit de strategie, viziune și coloană vertebrală. Păcat. Pentru că România avea nevoie de o alternativă autentică. Iar Simion, în loc să fie acea alternativă, a ales să fie un influencer cu drapel, prins între dorința de faimă și frica de a deranja pe cine nu trebuie. Asta da, decizie inexplicabilă. Sau, din păcate, prea explicabilă.

Despărțirea lui George Simion de Diana Șoșoacă este, în sine, un caz de manual despre cum egourile supradimensionate nu încap în aceeași poză electorală. Dar nu e doar o telenovelă politică presărată cu înjurături și trântit de uși, ci e și o fereastră către mecanismul de gândire - sau mai corect, de impuls - al lui Simion, omul care confundă liderismul cu bărbăția de mahala.

Când Simion a adus-o pe Șoșoacă în AUR, toată lumea a zis că și-a băgat diavolul în casă. Dar n-a fost așa. A fost o mișcare strategică bună la vremea aia - Șoșoacă era un vector de notorietate, o voce isteric vocală într-o pandemie care lăsase poporul mut. A făcut gălăgie, a adunat like-uri, a dinamitat discuții, a rupt platouri TV în două. Pentru un partid care abia învăța să respire, Șoșoacă a fost ca un cocktail Molotov într-o cameră mică: spectaculos, dar imposibil de controlat. Problema nu a fost că a fost prea mult. Problema a fost că Simion a crezut că o poate folosi, apoi arunca. Dar n-a știut că Diana nu e din plastilină, ci din dinamită.

Ceea ce Simion n-a înțeles niciodată e că Șoșoacă, în tot delirul ei scenic, era sinceră în nebunie. Ea chiar crede în conspirații. El doar le folosește. Ea chiar urăște structurile globale. El doar le menționează ca să prindă electoratul nemulțumit. Ea vrea să ardă totul. El vrea să negocieze cu pompierii. Și de aici ruptura.

Adevărul e că Simion a clacat în fața unei femei care nu voia să joace după regulile lui. Când Șoșoacă a început să devină prea mare pentru peisajul controlat din AUR, când televiziunile au început să o prefere pe ea în locul lui, când live-urile ei făceau mai multe vizualizări decât fanteziile lui cu Basarabia, Simion a făcut ce face un lider slab: a sabotat în loc să construiască. N-a avut curajul să o confrunte direct. A ales să o izoleze, să o denigreze prin interpuși, să creeze acel miros grețos de trădare subtilă care azi înconjoară AUR-ul ca o miasmă.

Și apoi, a scos-o. Brutal, pe tăcute, dar fără glorie. Fără să-și asume decizia. Fără explicații clare. Fără bărbatul politic care pretinde că este. Iar Șoșoacă, cu toate derapajele ei, a fost cel puțin coerentă în răzbunare: a luat tot ce putea lua, de la microfoane la isterie, și a transformat despărțirea într-un circ public în care Simion a părut ceea ce este de fapt - mic.

Despărțirea de Șoșoacă a fost și momentul în care mulți au înțeles că Simion nu vrea, de fapt, o mișcare politică. Vrea o organizație de tip cult, în care el e profetul, vocea unică, singurul care are voie să înjure, să agite, să inspire. În AUR nu e loc pentru personalități puternice. Nu e loc pentru pluralitate. E doar corul de băieți cuminți care ridică din cap când George urlă de pe scenă.

Și poate cel mai straniu e că Simion pare să fi învățat exact zero din acest episod. Nu și-a adaptat discursul, nu și-a profesionalizat structura, nu și-a cultivat oameni valoroși. În schimb, și-a închis partidul ca pe o șaormerie de cartier - dacă nu-ți place cum fac eu, du-te dracului. Așa că, la doi ani de la „divorț", ce-a rămas? O Șoșoacă tot mai radicalizată, care mușcă din toți și din toate, dar care are electorat fidel. Și un Simion tot mai spălat, tot mai slab, tot mai izolat în propria operă neterminată.

Cine-a câștigat, de fapt, din ruptura asta? Poate niciunul. Dar cel care a pierdut cu siguranță a fost Simion. Pentru că în momentul în care n-a mai avut-o pe Șoșoacă să-i țină locul de scandal, lumea a început să observe că în spatele hainei de revoluționar nu e nimic altceva decât un băiat care strigă singur într-o piață care se golește încet, încet.

Prezența lui George Simion la recepția organizată de Ambasada Israelului la București, de Ziua Națională a Statului Israel, este unul dintre acele momente care trebuie înțelese nu în cheia „diplomației", ci în cheia trădării simbolice. Un moment în care masca „antisistemului" a căzut, nu în zgomot, ci în tăcerea complice a pupatului de inel. A fost clipa în care „haiducul" cu tricolor pe umeri și-a strâns nodul de la cravată și s-a dus să zâmbească larg în fața celor pe care, altminteri, îi acuza voalat de influență excesivă, globalism, resetare mondială și alte ticuri retorice pescuite din internetul conspiraționist.

Nu, George Simion nu e naiv. Nu e prost. Dar se crede mai șmecher decât este. A calculat - greșit - că o astfel de prezență îl va „albi" în ochii establishmentului internațional, că va demonstra că AUR nu e „extremist", că el e un băiat frecventabil, apt pentru negocieri, pentru alianțe, pentru funcții. A confundat diplomația cu slugărnicia și pragmatismul cu renunțarea la propriile convingeri (dacă ele au existat vreodată). Când te duci la un astfel de eveniment, știind foarte bine ce așteptări are electoratul tău, nu mai e vorba de strategie politică. E vorba de dispreț pentru oamenii care ți-au dat încredere, de o micime morală care nu se spală cu nicio poză lângă ambasador.

Simion a știut foarte bine unde merge și cu cine se pozează. N-a fost o rătăcire, a fost o alegere. O alegere care a arătat, în fond, că omul nu mai crede în mesajul pe care îl duce. Când ești liderul unui partid care mizează totul pe suveranism, pe antiintervenționism, pe refuzul agendelor dictate din afară, nu te prezinți zâmbind complice la un eveniment care simbolizează exact acea influență pe care o condamni în discurs. Nu te pui în postura de invitat docil într-o ambasadă care reprezintă una dintre cele mai agresive politici externe din lume. Nu te pui pe tavă, dacă nu ești deja carne de servit.

Să ne înțelegem: nu e vorba de antisemitism. Asta e capcana ieftină în care mulți se grăbesc să cadă. Nu, problema nu este că Simion a fost la un eveniment al evreilor. Problema este că a făcut-o după ce și-a construit întreaga carieră politică pe ideea că „România nu mai e condusă de români", că „ambasadele ne dictează legile", că „trebuie să ieșim din robia internațională". Așa că atunci când te duci și zâmbești frumos într-un decor cu steagul Israelului în spate, nu faci doar o vizită diplomatică. Îți dai jos tricolorul și-l înlocuiești cu un ecuson de servitor.

Această prezență a fost, în fond, un test de loialitate. Și Simion l-a picat. Nu față de Israel, ci față de ideea însăși de verticalitate politică. A vrut să demonstreze că e „acceptabil". Dar în loc să devină mai puternic, și-a tăiat singur picioarele. Pentru că în fața sistemului, un rebel domesticit nu e nici iubit, nici respectat. E doar tolerat, până devine inutil.

Ce rămâne după poza de la ambasadă? Rămâne gustul amar al trădării simbolice. Rămâne constatarea că „lupul" George Simion s-a dovedit a fi doar un cățel care așteaptă să fie mângâiat pe cap de cei care-i dau voie să latre puțin, dar nu prea mult. Rămâne imaginea unui lider politic care, în loc să deschidă drumuri, a ales să meargă pe burtă, în speranța că cineva, undeva, îl va chema la masa celor mari.

Dar cei mari nu-l respectă pe Simion. Îl folosesc. Iar când nu vor mai avea nevoie de el, îl vor lăsa exact acolo unde se află acum: între o fotografie zâmbitoare și un electorat furios care începe să-și dea seama că s-a închinat, din nou, la o icoană falsă.

Suspendarea și apoi anatemizarea lui Claudiu Târziu din conducerea AUR nu este doar o decizie politică internă, ci o execuție publică cu iz de epurare stalinistă făcută de un George Simion care nu mai are răbdare nici cu umbrele trecutului, nici cu ideea de colegialitate. Târziu nu a fost doar cofondatorul partidului. A fost, într-un anumit sens, părintele ideologic al AUR, cel care a adus rigoare, conservatorism autentic, un suflu de intelectualism creștin într-un partid care, altfel, a riscat mereu să alunece în maimuțăreala populistă cu iz de galerie de fotbal.

Dar exact asta i-a fost moartea politică. George Simion nu suportă ideile, ci doar aplauzele. Nu suportă competiția, ci doar supunerea. Nu suportă ca cineva să respire aer de lider lângă el. Așa că momentul în care Târziu a început să devină o voce distinctă, un reper pentru conservatorii moderați din AUR, a fost și momentul în care Simion a început să-i sape groapa.

Suspendarea lui Târziu n-a fost decisă democratic. A fost dictată. Într-un stil tipic liderilor slabi care joacă dur pentru că nu știu altceva. Nu a existat dezbatere, nu a existat onestitate, nu a existat asumare. A fost o execuție de culise, o decapitare menită să transmită un mesaj simplu: în AUR nu e loc pentru două figuri istorice. Cine nu se supune, dispare. Cine gândește altfel, e vândut. Cine are verticalitate, e „trădător". Și Târziu, cu toate defectele lui, are o calitate pe care Simion n-o va avea niciodată: decență ideologică. O decență care nu face rating, dar care deranjează când ești liderul unui partid care vrea să se vândă pe toate piețele.

Anatemizarea lui post-factum - acel val de insinuări, de aluzii ticăloase, de campanii subtile de discreditare orchestrate din interior - este partea cea mai mizerabilă din poveste. Nu a fost de ajuns să-l dea jos. A trebuit să-l compromită. Să-i anuleze moștenirea. Să-l scoată din memorie. AUR nu are voie să aibă istorie dacă istoria îl contrazice pe Simion. Tot ce a construit Târziu - de la relațiile cu Biserica, la punțile cu diaspora conservatoare, la tentativa de a face din AUR un partid cu o ideologie coerentă - a fost șters cu buretele, în stilul jalnic al autocraților în devenire.

Ceea ce George Simion n-a înțeles - sau a înțeles prea bine - e că, în momentul în care l-a decapitat pe Târziu, a pierdut ultima frână ideologică. AUR, fără Târziu, e un Lamborghini condus de un puști care nu știe decât să apese accelerația. E o structură fără repere, fără ancore, fără consistență. Doar sloganuri, spectacol, isterie de Facebook și liste cu dușmani inventați.

Dar, mai grav decât atât, gestul de a-l arunca pe Târziu la gunoi ne arată că George Simion nu mai luptă pentru România. Luptă pentru George Simion. A început să-și tragă partidul în direcția cultului personalității. Cu fiecare voce moderată eliminată, cu fiecare figură intelectuală marginalizată, AUR devine tot mai mult o extensie a instinctelor primare ale liderului său. Iar cine trăiește politic din instincte, moare politic tot din ele.

Simion ar fi putut fi liderul unei mișcări conservatoare istorice. Dar a ales să fie șeful unui fan club care îl aplaudă când intră live din parcarea de la Real. L-a dat afară pe Târziu nu pentru că Târziu era slab. Ci pentru că era prea puternic ca să fie subordonat. Într-un final ironic, Târziu rămâne singurul din AUR care, deși a pierdut totul, nu și-a pierdut coloana. Iar asta, într-o țară ca România, în care trădarea e monedă de schimb, e o formă rară de demnitate.

Simion n-o să priceapă asta. Dar electoratul începe. Și în ziua în care se va trezi complet, s-ar putea ca singura suspendare cu greutate să fie cea a liderului care a confundat un partid cu o jucărie personală.

Aburcarea lui Cristian Terheș pe primul loc pe lista AUR pentru europarlamentare este, fără ocolișuri, dovada supremă că George Simion a ajuns să joace poker politic cu cărți măsluite și cu fața spre oglindă. Când bagi în față un om care nici măcar nu și-a ascuns disprețul față de partid, față de doctrina sa, ba chiar față de liderul lui, nu mai e vorba de strategie. E vorba de prostie sau complicitate. Sau, mai grav, de disperare.

Simion l-a pus pe Terheș în frunte nu pentru că îl respecta, nu pentru că îl considera un camarad de încredere, ci pentru că avea nevoie de un nume. Atât. De o vitrină. De o față cunoscută prin bula conservatoare internațională. De cineva care să dea bine la Bruxelles, să semnalizeze „profesionalism", „nivel înalt", „parteneriate cu suveraniștii europeni". Doar că Terheș era exact ce părea: un oportunist uns cu toate alifiile politice, de la PSD la Coaliția pentru Familie și până în birourile pline de cruciulițe ale PPE. Nu era un loialist. Era un mercenar. Și Simion știa asta.

Să-l pui în fruntea listei europarlamentare, în ciuda semnalelor clare că omul nu dorea decât să folosească AUR pe post de tramvai electoral, este nu doar o greșeală. Este un act de trădare față de propriul electorat.

Cum să le ceri oamenilor să creadă în idealuri, în naționalism, în verticalitate, când tu îți pui toată speranța într-un politician de buzunar care n-a crezut niciodată în cauza ta? A știut Simion că Terheș va pleca? Evident. Toată lumea știa. Terheș nu s-a ascuns. Nu și-a disimulat cinismul. Doar George s-a făcut că nu vede, pentru că îi convenea să fie orbit de scoruri și sondaje.

Așa că a făcut ce face de obicei: a închis ochii, a strâns din dinți, și-a spus că o să controleze situația. Dar un lider care crede că poate îmblânzi un șarpe doar pentru că l-a băgat într-un borcan cu tricolor pe el e un lider care nu înțelege natura reală a puterii. Terheș nu doar că a mușcat mâna care l-a hrănit, dar a și plecat râzând, scuipând înapoi spre partid și spre alegători. Și Simion n-a avut nimic de spus. Nicio reacție demnă. Niciun cuvânt de onoare. Doar o tăcere rușinoasă și câteva încercări slabe de a rescrie narațiunea pe Facebook.

Acesta este, în esență, Simionul din 2024-2025: un lider care se vrea neînfricat, dar care face alianțe cu hiene și apoi plânge când rămâne fără picior. L-a folosit pe Terheș ca pe un sticker politic, apoi s-a trezit cu partidul compromis. Și, în loc să-și asume, a dat vina pe toată lumea: pe presă, pe servicii, pe Bruxelles, pe „atacurile concertate". Niciodată pe el.

Tragicul din toată povestea nu este că Terheș a trădat. Era de așteptat. Tragicul este că Simion a preferat să-i dea primul loc unui om ca el în loc să-și construiască lideri reali din interior. A ales spectacolul în locul construcției. A ales imaginea în locul caracterului. A ales să fie păcălit, pentru că minciuna i-a promis scor.

Și în tot acest spectacol de autoamăgire, AUR se scufundă încet într-o baltă de oportunism ieftin, unde principiile sunt facultative, iar oamenii de valoare sunt trimiși la margine, în timp ce trădătorii sunt cocoțați pe piedestal.

A-l pune pe Terheș în fruntea listei a fost gestul sinucigaș al unui lider care s-a îndrăgostit de propria imagine în oglindă. Iar acum, oglinda e spartă. Și din cioburi nu mai poți construi o țară. Nici măcar o mișcare. Poți, cel mult, să-ți tai degetele încercând.

Aducerea lui Gigi Becali lângă AUR, într-o coregrafie de mână întinsă și genunchi îndoit, este momentul în care George Simion nu doar că a aruncat la gunoi toate marile sale promisiuni, dar s-a și filmat făcând-o, zâmbind larg, cu speranța că electoratul nu se prinde. A vrut să dea lovitura de imagine, dar s-a sinucis simbolic în direct. Pentru că în clipa în care te duci cu căciula în mână la unul ca Becali - un simbol ambulant al imposturii morale, al excesului kitschos și al mesianismului prostesc - nu mai ești lider politic. Ești valet. Cerșetor de influență. Ghiozdan cu tricolor care așteaptă să fie deschis cu bani înăuntru.

Simion a știut perfect ce face. A folosit banii lui Becali, influența lui mediatică, capacitatea lui de a polariza și de a atrage atenția în rândul unui electorat captiv între cancan și crucifix. A mizat pe fascinația poporului pentru banii facili, pentru țipătul de cocalar care aruncă citate din Biblie în timp ce își arată palatul de 4 milioane de euro. L-a transformat pe Gigi dintr-un „om de afaceri dubios" - așa cum îl numea pe vremuri - într-un fel de oracol politic, un bătrânel luminos care „iubește România". Și a făcut-o cu o naturalețe dezgustătoare, uitând că exact împotriva acestui tip de oligarhie mediatică se presupunea că luptă.

Dar partea cea mai sinistră nu e aducerea lui Becali. Ci folosirea banilor lui. Faptul că AUR a început, în mod deschis, să se alimenteze din finanțările oferite de acest personaj care nu oferă nimic fără garanția că va primi înapoi, cu dobândă. Becali nu investește. Becali cumpără. Iar Simion s-a vândut, pe bucăți. Când accepți să finanțezi campanii cu banii lui Gigi, accepți și condițiile lui Gigi. Și, mai devreme sau mai târziu, românii vor înțelege că mesajul „nu ne vindem țara" s-a transformat, de fapt, în „ne închiriem partidul pe termene scurte".

Aparent, era o alianță între doi „iubitori de neam și credință". În realitate, a fost o combinație de interes pur, de salvare de moment. Simion are nevoie de bani și de circul pe care îl generează Becali. Becali are nevoie de partidul care să-i deschidă iar porțile politicii, să-l spele de rugină și să-l propulseze înapoi pe scena puterii. Nu e vorba de idealuri. E vorba de investiție și de profit. Doar că profitul, în cazul de față, îl încasează doar unul. Ghici care.

Simion a călcat în picioare tot ce a spus despre meritocrație, despre refacerea elitei, despre România curată, despre demnitate națională. A băgat în casă un om care a jucat alba-neagra cu imaginea Bisericii, care a făcut bani în tranziție, care vorbește despre smerenie din vârful unui tron aurit și care, dacă-l întrebi de geopolitică, îți răspunde cu o pildă fals atribuită lui Hristos și o înjurătură de maică-ta dacă-l contrazici.

Gigi Becali e genul de om care pervertește tot ce atinge. Îl pui lângă orice idee serioasă și o transformă în bâlci. Îl aduci într-un partid și în două luni ai corturi cu iconițe și live-uri în care se discută despre Duhul Sfânt ca armă electorală. Iar Simion nu doar că a acceptat asta, dar a băgat și benzină în motorul acestei combinații toxice, sperând că îl va duce mai aproape de guvernare.

Ce nu înțelege - sau nu-l interesează - e că, odată ce ai deschis ușa unor astfel de figuri, nu mai poți pretinde că ești antisistem. Nu mai poți pretinde că ești nou, curat, altfel. Ești doar altă față a aceluiași sistem - poate mai stridentă, mai teatrală, dar la fel de coruptă ideologic.

În final, aducerea lui Becali, pe banii lui, nu e doar o trădare de principii. E momentul în care George Simion s-a predat, complet, interesului personal. Și-a semnat căderea cu mâna lui, într-un stil inconfundabil de balcanism politic, crezând că poporul nu vede. Dar poporul începe să vadă. Și când va înțelege că „haiducul" s-a vândut boierului, nu va mai striga „George, George", ci „trădare". Și o va face cu voce tare.

Votul AUR în Parlamentul European, în linie cu gruparea reprezentată de Giorgia Meloni, nu e doar un semn de trădare ideologică, ci și o dovadă clară că George Simion a abandonat complet orice urmă de coerență doctrinară în favoarea unei strategii meschine de pupat mâini și uși americane. Să te pretinzi anti-globalist, să urli ani de zile că nu vrei ca România să fie „ghidată" de interese externe, și apoi să îți trimiți europarlamentarii să voteze cot la cot cu discursul unei lideri care este, de facto, cea mai bine racordată marionetă suveranistă a Washingtonului în Europa - asta nu mai e doar ipocrizie. E lichelism politic practicat cu sânge rece.

George Simion știe că Meloni nu mai are nicio legătură reală cu suveranismul. Femeia a început ca un focar de revoltă naționalistă, dar în doi ani a devenit o furnizoare disciplinată de mesaje ambalate frumos pentru Departamentul de Stat. Anti-imigrație în vorbe, dar complet aliniată NATO. Anti-birocrație UE la TV, dar cuminte în comisii. Simion știe toate astea. Și totuși, a spus „mergeți cu ea". De ce? Pentru că vrea intrare la mesele unde se joacă marile pacte geopolitice. Nu pentru România. Ci pentru el. Pentru imagine. Pentru ideea că ar putea fi văzut, într-o zi, ca un „moderat rezonabil" de către americani. AUR, partidul care trebuia să fie buldozerul contra sistemului, a ajuns să tragă la jug cu sistemul în speranța că va primi o plecăciune de la vreun diplomat de rang 2 de la ambasadă.

Simion s-a folosit de Meloni exact așa cum s-a folosit de Terheș, de Becali, de orice figură care aduce capital de imagine, fără să mai conteze dacă acea figură este compatibilă cu valorile clamate de AUR. A spus „mergeți cu Meloni", nu pentru că Meloni reprezintă suveranismul, ci pentru că Meloni are poarta deschisă la Washington. Să te aliezi cu Meloni azi înseamnă, politic, să îmbrățișezi un suveranism de fațadă, atent calibrat să nu deranjeze cu nimic sistemul real. E ca și cum te-ai declara vegan și apoi ai mânca mici „doar pentru networking".

Prin acest vot, AUR a dovedit că nu mai e o alternativă. Este o structură prinsă între populismul de provincie și oportunismul geopolitic. Se înclină când trebuie, tace când e nevoie, votează când i se spune. Nicio brumă de curaj, nicio ieșire din linie, doar supunere politică ambalată în tricolor și live-uri emoționale pentru electoratul de pe Facebook. Asta e cea mai mare rușine: că partidul care pretindea că va sta drept în fața uriașilor globali a ajuns să se gudure în spatele unuia dintre cele mai perfide proiecte de rebranduire politică a atlantismului.

Și dacă mâine Meloni va vota pentru mai multă integrare UE, AUR o va urma. Dacă Meloni va zice că trebuie să acceptăm politici „inovative" de gen, Simion o va explica pe înțelesul românilor, în direct, cu aerul grav al unui om care a fost „convins de contextul geopolitic". Pentru că, în esență, George Simion nu mai este un lider suveranist. E un broker de imagine care vinde principiile în schimbul unei legitimități externe iluzorii.

S-a dus vremea în care AUR părea o forță neîmblânzită. Acum e doar o echipă de prestatori de servicii geopolitice ambalate frumos pentru popor. Și în ziua în care românii vor înțelege că „opoziția sistemului" merge la Bruxelles ca să ridice mâna în același sens cu sistemul, George Simion nu va mai fi nici haiduc, nici speranță. Va fi doar încă o pagină din registrul trădătorilor strategici.

6 decembrie 2024 e ziua în care regimul Iohannis-Ciolacu a mimat democrația prin anularea alegerilor prezidențiale și în care George Simion, „rebelul" de serviciu al politicii românești, a reușit contraperformanța istorică de a chema oamenii... să stea acasă.

Într-un moment care cerea sânge rece, curaj și strigăt de luptă, liderul partidului care se autointitulează „ultimul bastion al poporului" a făcut ceea ce nici PSD-ul nu ar fi visat în cele mai umede fantezii ale obedienței: a calmat spiritele. A dezamorsat revolta. A transmis, într-o limbă de lemn împănată cu frică și lașitate, că „nu e momentul de destabilizare", că „nu trebuie să ieșim în stradă", că „poporul trebuie să aștepte". Ce să aștepte, George? Ca sistemul să-și voteze singur președintele?

În ziua în care s-a consumat poate cea mai abjectă formă de puci electoral din istoria recentă a Europei, când o camarilă politică a decis cu de la sine putere că românii nu merită să-și aleagă președintele la termen, George Simion, acest Gică Contra de fațadă, a devenit Gică Săru-Mâna. Nu doar că nu a chemat oamenii în stradă, dar a avut tupeul să insinueze că protestele ar fi „provocări" și că „nu trebuie să ne lăsăm manipulați". E de râs, dacă n-ar fi de plâns.

Cât de adânc trebuie să fi fost băgat în sertarele sistemului ca, în fața unui asemenea atentat la suveranitatea populară, să reacționezi cu tăcere, cu calm, cu pasivitate? Asta nu e prudență. Asta e complicitate. Asta e trădare în toată regula. Să-ți ții poporul în casă, în timp ce li se fură dreptul fundamental de a vota, e echivalentul modern al liderilor de partid comunist care le spuneau muncitorilor că „totul e bine" în timp ce miliția le închidea gura cu bastonul.

Simion nu doar că n-a ieșit în stradă, dar i-a disprețuit, prin tăcerea lui, pe toți cei care ar fi făcut-o. Ce putea să facă în 6 decembrie? Orice. Să ocupe Piața Victoriei. Să anunțe grevă parlamentară. Să își scoată susținătorii în marile orașe. Să blocheze drumuri, instituții, canale media. Să arate că România încă are puls. Dar n-a făcut nimic. A mimat un comunicat sec, apoi s-a întors la postările cu biserici, icoane și naționalism emoțional ieftin, crezând că o poză cu el rugându-se va fi suficientă pentru a acoperi cea mai rușinoasă capitulare din cariera lui politică.

Dar poporul vede. Și începe să vorbească. Despre cum rebelul a devenit moderator. Despre cum haiducul a devenit agent de calmare. Despre cum, într-un moment în care România ar fi avut nevoie de un lider curajos, George Simion a fost exact opusul: un paznic al liniștii în slujba celor care tocmai furau viitorul.

6 decembrie 2024 va rămâne o dată de referință nu doar în istoria trădării politice, ci și în radiografia exactă a falimentului moral numit George Simion. A fost ziua în care și-a dat jos masca, iar în spatele ei nu era decât fața unui om care a renunțat la luptă pentru că, în tăcere, se înțelesese deja cu învingătorii.

„Blatul" dintre George Simion și Marcel Ciolacu, parafat discret dar resimțit ca un pumn în stomac de electoratul antisistem, este cea mai grețoasă piesă de teatru politic pusă în scenă în anii electorali 2024-2025. Nu mai e vorba de suspiciuni, de teorii sau de simple coincidențe - e vorba de o coregrafie perfectă între AUR și PSD, dirijată cu atenție, unde fiecare pas înapoi al lui Simion a însemnat un pas înainte pentru Ciolacu. Un dans politic scârbos în care publicul a fost mințit, manipulat și apoi abandonat în sală cu luminile stinse.

Totul a început subtil, cu acele ieșiri calculat vagi ale lui Simion în campanie, unde, în loc să pulverizeze PSD-ul, a început să se refere la „ciuma roșie" cu un ton neutru, aproape protector. Apoi a venit tăcerea suspectă în fața derapajelor evidente ale guvernului Ciolacu, o tăcere care ar fi fost imposibilă în 2021 sau 2022, când Simion ar fi făcut live din fața Ministerului de Finanțe dacă scumpirea pâinii ar fi depășit cu 10 bani media. În 2024 însă, liderul „opoziției" a devenit un actor blazat, care părea să aștepte semnalul din off ca să apuce și el o bucată de putere. Și semnalul a venit.

AUR, în loc să devină o locomotivă de protest, a devenit o frână. Când românii voiau să iasă în stradă, AUR le spunea să aștepte. Când scandalurile de corupție din jurul PSD explodau, Simion schimba subiectul. Când a venit momentul anulării alegerilor prezidențiale din 6 decembrie, Simion a făcut ce face un om cu lecția dictată dinainte: a dezamorsat tot. Nicio acțiune masivă, nicio chemare la revolte civice, doar platitudini patriotarde și apeluri la „unitate și calm". Nu te comporți așa când ai în față o trădare națională, decât dacă ești parte din ea.

Și apoi, marele circ: alegerile. Acolo, blat-ul s-a oficializat. Candidaturile „surpriză" care nu deranjează PSD, lipsa oricărei ofensive în marile fiefuri roșii, tonul prietenos la adresa baronilor locali. Și, mai ales, mesajul halucinant: „noi nu ne luptăm cu PSD, ci cu sistemul". Adică Simion vrea să ne facă să credem că PSD-ul nu mai e parte din sistem, ci o victimă a lui? Ciolacu, victimă? E ca și cum ai zice că ursul e un fel de iepure mai bronzat.

Toate astea converg spre o concluzie clară: George Simion și Marcel Ciolacu au bătut palma. Poate nu cu pixul pe hârtie, dar cu înțelegerile dintre oameni care știu că pot rămâne în joc doar dacă împart masa. AUR a devenit util PSD-ului pentru a mima pluralismul, pentru a canaliza furia poporului într-un recipient controlat. Iar Simion a devenit util pentru că, în ciuda lozincii, nu mai are nicio intenție reală de a dărâma ceva. Doar să negocieze. Să obțină. Să prindă.

Electoratul a fost trădat în cel mai perfid mod posibil: nu cu agresivitate, ci cu zâmbete, cu steaguri, cu promisiuni false, cu live-uri cu voce joasă și gesturi de martir. Dar trădarea rămâne. George Simion, în 2020, părea că vine să dea jos PSD-ul. În 2024, i-a făcut loc la masă și i-a ținut haina. Iar într-o zi, când se va trage linie, românii nu-l vor uita pe Marcel Ciolacu pentru corupție. Îl vor uita pe George Simion pentru complicitate. Și asta, în politică, e moarte curată.

Liviu Alexa