Eu, Alina Mungiu si NATO

• Tweet

Cu ani în urmă, pe vremea când abia se punea problema intrării României în NATO, am fost inclus, la propunerea poetului și publicistului Mihail Gălățanu, într-un grup de scriitori și ziariști invitați să viziteze sediul NATO din Bruxelles.

Din grup făcea parte și Alina Mungiu, o eseistă care uimise pe toată lumea cu inteligența ei operativă și cu o capacitate de se exprima repede, eficient și neconvențional. Ne-am suit toți în avion și am plecat. În timpul zborului am ascultat-o pe Alina Mungiu vorbind despre istoricul NATO, despre relațiile dintre țările membre, despre viitorul organizației. Știa... tot.

La Bruxelles, după ce am vizitat fugitiv orașul, am intrat în programul oficial, care avea drept scop familiarizarea unor lideri de opinie din România cu activitatea Alianței Nord-Atlantice. Când am intrat, cu tovarășii mei de călătorie, în sediul NATO, am avut impresia că intru într-un labirint. Nu vedeam rasteluri cu arme sofisticate și nici rachete, ci numai coridoare, care se desfăceau unele din altele. La un moment dat am ajuns în fața unui magazin de... canadiene. Erau canadiene de dimensiuni mari, pe măsura militarilor americani, toți înalți și bine făcuți, astfel încât n-am pierdut ocazia să-mi cumpăr și eu una. Colegii mei m-au mustrat, reproșându-mi că din cauza mea o să întârziem cu toții la conferința de presă programată în acea dimineață. N-am întârziat.

La conferința de presă, un general impunător, cu părul alb, într-o uniformă plină de fireturi și medalii, a făcut o prezentare a NATO, iar apoi a fost asaltat de unii dintre noi cu întrebări. Cea mai activă era Alina Mungiu, care îl supunea parcă unui interogatoriu, încercând să obțină de la el adevărul, tot adevărul și numai adevărul.

Afară strălucea soarele, în bistrourile cu scaune așezate pe trotuarele late era animație, femei în veșminte foșnitoare, frumos colorate se plimbau pe străzi, iar noi stăteam la nesfârșit închiși într-o încăpere ascultând explicații pe care le-am fi putut găsi și într-un ziar sau pe un site. Am rugat-o pe Alina Mungiu, prin semne, să nu mai pună atâtea întrebări, ea s-a conformat, dar după ce am ieșit din sediul NATO m-a certat:

- Vai, domnule Alex. Ștefănescu, mă dezamăgiți. Sunteți și dv. ca mulți alți intelectuali români, aveți o psihologie de turist, nu vreți să vă completați cultura politică aici, la Bruxelles, vreți să vă distrați.
- Nu avem nimic de aflat de la un general NATO, i-am răspuns eu. Puteți să fiți sigură că n-o să ne divulge secrete. El vorbește în limba de lemn a declarațiilor oficiale și tot ce spune e previzibil.
- Dacă știi să întrebi, afli tot ce vrei să afli, mi-a replicat Alina Mungiu.
- Spuneți-mi prima întrebare pe care vreți să i-o adresați mâine!
- Va fi o întrebare incomodă: cum veți reacționa dacă Rusia se va opune intrării României în NATO?

Am scris atunci răspunsul la această întrebare pe un bilet, am împăturit biletul și i l-am dat în păstrare lui Mihail Gălățanu. Apoi am pus pariu (pe un bax de bere) cu Alina Mungiu că a doua zi, la întrebarea ei incomodă, va primi din partea generalului drept răspuns exact ceea ce scrisesem eu pe bilet. (Pe bilet scrisesem: „NATO nu vede în Rusia un adversar, ci un partener, care poate contribui la asigurarea stabilității în această zonă a lumii" etc).

A doua zi, la o nouă întâlnire cu reprezentantul Alianței Nord-Atlantice, Alina Mungiu a întrebat plină de speranță:
- Cum veți reacționa dacă Rusia se va opune intrării României în NATO?
Iar generalul a răspuns:
- NATO nu vede în Rusia un adversar, ci un partener, care poate contribui la asigurarea stabilității în această zonă a lumii ș.a.m.d.
Mihail Gălățanu a deschis biletul și l-a dat Alinei Mungiu. Ea s-a făcut roșie în obraji. Iar seara, la un bistrou, ne-a tratat pe toți cu bere.

Alex Stefanescu