Diavolul de la Washington

• Tweet

Doi parteneri strategici, unul fiind cel mai puternic din lume, Statele Unite, celălat fiind derizoriu sub aspect economic, politic și militar, dar beneficiind de o poziție favorabilă în plan geostrategic, își negociază interesele. Este cât se poate de firesc. Fiecare vrea să obțină mai mult. În această negociere însă, intervine șarpele veninos. Care înclină în mod incorect balanța în favoarea uneia dintre părți. Se numește George Maior. Și este ambasadorul României la Washington. Se preface că lucrează pentru România dar, în realitate, este agentul de influență al părții adverse din perspectiva negocierilor.

În parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite, beneficiem în mod indiscutabil de două atuuri. Poziția noastră de stat santinelă, de stat aflat la frontiera NATO și Uniunii Europene cu zonele de confict mai mult sau mai puțin înghețate și, mai apoi, cu Federația Rusă. Și, în al doilea rând, dispunem de cele mai mari resurse de gaze naturale din zonă. Poziția geostrategică ne-a ajutat să devenim parteneri strategici ai Statelor Unite și ne ajută în continuare să dobândim o poziție din ce în ce mai privilegiată în alianța politico-militară numită NATO. Resursele noastre energetice, în special cele de gaze existente în Marea Neagră, consolidează și în plan economic acest mutiplu parteneriat. Fie și numai pentru faptul că Statele Unite sunt interesate în cel mai înalt grad de resursele energetice, alergând după ele prin întreaga lume, iar Uniunea Europeană, în special Europa de Est și Europa centrală, pot utiliza resursele noastre de gaze naturale pentru a-și dezvolta economiile și a deveni cât mai independente de Moscova. În plus, resursele energetice de la Marea Neagră pot schimba raporturile de forțe. În sensul că Germania poate fi treptat debranșată de Federația Rusă, iar noul pact de tip Ribbentrop-Molotov dintre cele două mari puteri, de astă dată un pact în plan economic, care defavorizează prin politica de prețuri alte state europene, ar putea fi rupt. În acest punct negocierile pe multiple planuri, dar în primul rând negocierile dintre București și Washington, dobândesc o importanță capitală.

Exploatarea zăcămintelor de gaze de la Marea Neagră revine celei mai puternice societăți de profil din lume, ExxonMobil, care, în mod firesc, colaborează extrem de strâns cu guvernul Statelor Unite, Casa Albă fiind extrem de interesată ca Washingtonul să-și atingă pretutindeni în lume țintele energetice. De aceea, deloc nefiresc, ca în paralel cu negocierile strict economice între Exxon și Ministerul Energiei din România, să se poarte și negocieri politice între reprezentanții de la cel mai înalt nivel a guvernelor celor două state. Și o ultimă rundă de asemenea discuții tocmai a avut loc la Washington. Numai că acolo a intervenit diavolul. Coada de topor. Trădătorul. Excelența sa ambasadorul extraordinar și plenipotențiar George Maior.

ExxonMobil și respectiv Statele Unite sunt interesate ca exploatând rezervele de gaze de la Marea Neagră să-și ia partea leului. Dacă se poate, întreaga pradă. Cantitățile de gaze în integralitatea lor. Fără ca părții române să-i revină vreun metru cub. Și să plătească redevențe cât mai mici. Să-și recupereze până la ultimul cent toate investițiile de explorare, care s-a încheiat. Și să-și ia cât mai puține angajamente privind conservarea mediului. Dar partea română ce vrea? 1). Să nu investească nimic. 2). Să beneficieze de o cantitate rezonabilă de metri cubi de gaze din resursele proprii. 3). Să obțină venituri din redevențe, pe care să le investească în propria dezvoltare. 4) Să comercializeze pe teritoriul României o parte din producție, chiar dacă produsele aparțin altora și să se transforme astfel într-un hub energetic regional. 5). Să-și protejeze cât poate mai bine mediul iar unde nu se poate, să obțină asigurări că acesta va fi reabilitat. Față de aceste interese ale unora și altora, la ce rezultate s-a ajuns?

România nu va primi niciun metru cub de gaze din ceea ce se va extrage. În schimb, 40% din toată cantitatea, fără ca această cantitate să fie proprietatea vreunei entități române, se va comercializa totuși pe teritoriul țării noastre, România având literalmente șansa de a se transforma într-un hub energetic regional. Vom primi redevențe mai mari decât cele prevăzute inițial, dar acestea vor reprezenta circa o doime din procentul mediu al redevențelor practicate în lume. Nu avem garanții serioase privind prezervarea și reabilitarea mediului. Totuși, vom putea obține în viitorii 20 de ani circa 10 miliarde de euro, bani proveniți în special din taxarea și ea destul de modestă asupra profitului obținut de firmele care vor exploata zăcămintele, între care cea mai importantă este Exxon. Una peste alta, din totalul bogățiilor de la Marea Neagră, probabil vom obține ceva între o optime și o șesime din ceea ce am fi putut obține dacă am fi avut tehnogia necesară și am fi investit noi înșine în această operațiune.

Legea offshore a ieșit exrem de greu. Presiunile în Camera Deputaților exercitate de multinaționale, inclusiv de ExxonMobile și de reprezentanții statelor interesate au fost infernale.Totuși, mizeria de lege votată iresponsabil în Senat, a fost cât de cât corectată. Dar presiunile continuă. Multinaționalele vor mai mult. Și mizează pe două elemente. Pe faptul că, existând în lege unele neclarități, există și intenția majorității parlamentare de a solicita Guvernului să corecteze lucrurile printr-o Ordonanță de Urgență. De această Ordonanță de Urgență ar putea însă profita nu statul român, ci societățile care exploatează. A doua circumstanță, teoretic favorabilă pentru multinaționale, este președintele României. Acesta poate retrimite legea în Parlament și apoi o poate ataca la Curtea Constituțională, folosind orice pretext pentru ca ea să fie din nou discutată în Parlament, moment în care ar putea fi reluat scenariul criminal din Senat.

În acest moment sensibil, ministrul Energiei din Statele Unite face o mișcare oficială de deschidere, invitându-l la dialog pe ambasadorul George Maior. Acesta este un demnitar român care, în calitate de șef al Serviciului Român de Informații, a făcut așa cum s-a dovedit în mod continuu un joc antinațional, punându-se integral pe el, la pachet cu serviciul secret, la dispoziția partenerului nostru strategic. Deși este acuzat de ilegalități abominabile și de practicarea pe scară largă și în masă a poliției politice, el a fost totuși desemnat de către președintele Klaus Iohannis, la proprunerea Guvernului Cioloș, în cea mai importantă funcție dimplomatică din lume. Ambasador la Washington. În acest moment, există multiple informații că, în calitate de reprezentant al statului român, în loc să negocieze la Washington interesele statului român, el încearcă să negocieze de la Washington cu oficialii de la București interesele Statelor Unite. Ceea ce este cu totul și cu totul anormal.

Este adevărat că președintele Klaus Iohannis are printre prerogativele lui constituționale rolul principal în numirile de ambasadori. Totuși, el face acest lucru la propunerea Guvernului. Este valabilă și viceversa. Guvernul României are obigația să constate printr-un document oficial că, în repetate rânduri și mai ales la acest capitol al zăcămintelor offshore, ambasadorul României la Washington a acționat contrar intereselor statului nostru. Și în consecință poate și trebuie să propună de îndată revocarea acestuia din funcție. De altfel, Statele Unite au pus punct activității lui Hans Klemm, întorcând practic foaia diplomatică prin numirea unui nou ambasadar la București. În oglindă, același lucru, în scopul resetării pozitive a relațiilor româno-americane, trebuie să-l facă și autoritățile de la București. Poate că lui Klaus Iohannis, profund îndatorat lui Geoge Maior, nu-i convine. Dar are încotro? Și dacă încearcă să opună rezistență, nu ar trebui lăsat în ofsaid? În plus, se știe că domnul Maior trebuie anchetat. Atât de către Parlament cât și de căre Parchetul Militar pentru protocoalele ilegale pe care le-a promovat și le-a semnat. Și mai ales pentru cosecințele devastatoare ale acestora. Așa că locul lui ar trebui să fie în țară. George Maior, go home!

Sorin Rosca Stanescu