Dezordinea globală a preţurilor şi efectele ei

• Tweet

Cercul se închide, acum, după o sută de ani de la Primul Război Mondial, cu al patrulea atac inflaţionist global. Iar România este şi ea în interiorul cercului. Cauzele sunt globale, dar manifestările specifice ţin cu deosebire de cauze locale. Dovada cea mai elocventă este tabloul inflaţiei din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, cu particularităţile lor.

Câteva note speciale ies pregnant în evidenţă. În primul rând, diversitatea răspunsurilor la provocările unei crize în care riscurile cresc în progresie geometrică. Apoi, salturile mari, produse în timp relativ scurt, de la dezinflaţie la deflaţie şi din nou la dezinflaţie. Şi, mai cu seamă, schimbările radicale intervenite, în regiunea noastră, în dinamica acestui fenomen de importanţă cardinală pentru sănătatea oricărei economii - inflaţia.

România, bunăoară, la cumpăna anilor 2019 - 2020, abia ieşise dintr-un lung ciclu inflaţionist de factură locală. Un şoc din octombrie 2017 însă, ce s-a conjugat cu deficitul balanţei comerciale şi cu cel bugetar, a trimis în uitare un efort susţinut timp de trei trimestre, al cărui rezultat a fost o bună poziţionare a ţării în tabloul european al inflaţiei.

După ce, în septembrie 2017, ajunseserăm aproape de optimul inflaţionist de 2 la sută, în octombrie inflaţia şi-a început un nou galop. Iar, în mai 2018, cu un vârf al dezordinii preţurilor de consum de 4,51 la sută, deveniserăm ţara cu inflaţia cea mai mare din Uniunea Europeană. Timp de mai bine de doi ani, din perspectiva confruntării cu dezordinea din sistemul preţurilor, ne-am aflat pe cea mai incomodă poziţie.

Or, în plan intern, tocmai se acutizase o dezbatere privind dobânda de politică monetară a BNR, criticată că "îngheţase" la...1,75 la sută, potrivit unor opinii, în timp ce BCE împingea dobânda în jos, către zero, iar băncile centrale din Cehia, Polonia şi Ungaria o urmau îndeaproape.

Cum a reacţionat BNR? În primul rând, a explicat public că este nevoită să adopte decizii diferite în condiţii diferite. Noi având şi deficite mari, şi cea mai mare inflaţie, în timp ce ţările din zona euro aveau surplusuri bugetare şi comerciale, singura bătălie de purtat fiind cea cu inflaţia joasă. Cehia, Polonia şi Ungaria aveau poziţii chiar mai bune, înregistrând nu doar surplusuri bugetare şi comerciale, ci şi rate ale inflaţiei situate în apropierea liniei optime. Realitatea României era alta, aşa că alta a fost şi calea de urmat. În trei paşi, din ianuarie până în mai 2018, BNR a ridicat rata rata dobânzii de la 1,75 la 2,50 la sută.

Dobânda de politică monetară a băncii noastre centrale, subiect de dispute în condiţiile în care opiniile cu privire la limitele până la care ar putea să coboare acest indicator-reper au fost diversificate şi contradictorii, rămâne şi mai departe un pariu cu miză mare. Un pariu câştigat de BNR, cu o strategie dominată de intervenţii în amonte. Acolo unde şi atunci când riscurile inflaţioniste începeau să se formeze. Ce arată rezultatele? Că începând din ianuarie 2020, treptat, România a ocupat poziţii tot mai bune în tabloul european, în timp ce Polonia, Cehia şi Ungaria s-au încărcat cu cele mai mari rate ale inflaţiei din UE. În acelasi timp, începând din martie 2020, cele mai puternice ţări din zona euro fie au intrat în deflaţie, fenomen extrem de periculos, fie convieţuiesc cu o inflaţie leneşă.

Dobânda de politică monetară a BNR, la începutul anului 2020, era 2,50 la sută. O dobânda ce nu era nicidecum mare în condiţiile în care, timp de doi ani, a fost pe post de baraj în faţa ciclului inflaţionist lung, ce a dus România în situaţia de a avea cel mai mare nivel de creştere a preţurilor din Uniunea Europeană. Iar BNR a făcut faţă unei inflaţii rebele, pe care a şi domolit-o, cu o dobândă real-negativă. Aceasta era situaţia la începutul lunii martie 2020. Banca Naţională calmase inflaţia, în condiţiile în care cele mai multe ţări din UE erau în deflaţie, făcându-şi loc să acţioneze anticipat şi să reducă dobânda de politică monetară. Până unde? Până la limita permisă de regula de aur a prudenţei bancare. Şi nu dintr-o dată, ci în etape. De la 2,50 la 1,25 la sută.

În împrejurările date, BNR s-a văzut obligată să recurgă la un "arbitraj riguros": să facă o politică monetară în acord cu realităţile concrete ale României şi, totodată, să nu se distanţeze periculos de ceea ce fac alte bănci centrale europene. Dobânda-cheie de 1,25 la sută dovedindu-se optimă pentru a susţine această strategie. Trei ar fi fost principalele costuri ale unui tratament mai dur: 1) ar fi fost lovită creşterea economică, probabil s-ar fi ajuns chiar la recesiune şi în 2021; 2) s-ar fi produs o scumpire considerabilă a creditelor; 3) etapele de reduceri de venituri ar fi fost mai multe şi mai severe. Dar nu s-au produs aceste blocaje. Banca centrală a folosit o strategie de politică monetară care, fără relaxări inutile şi fără restricţii inutile, a ridicat un baraj solid în faţa actualului şoc inflaţionist.

Adrian Vasilescu