Despre viitorul nostru, între aritmetică și geopolitică

• Tweet

A trebuit să meargă ministrul Energiei, Sebastian Burduja, tocmai la Paris, la Conferința Internațională „Roadmaps to New Nuclear" să aflăm și noi, românii „obișnuiți" că „soluția pentru menținerea unui preț redus al facturilor este energia nucleară".

Găsit în mijlocul unei reuniuni cu 20 de miniștri responsabili cu energia, Burduja și-a asumat, în numele nostru, dublarea, ba chiar triplarea capacităților energetice nucleare până în 2050. Toate bune și frumoase, „comunitatea internațională" l-a aplaudat, iar mai apoi am aflat și noi despre un asemenea glorios angajament.

Nu știu dacă tânărul și energicul ministru Burduja a aflat din excursia sa de câțiva ani în România, (c-a fost mare parte din viața sa plecat în străinătate) dar cei care plătesc angajamentele luate de domnia sa suntem noi, amărâții cu penultimele pensii și salarii din Uniunea Europeană. Așa că, poate ar fi fost bine să ne informeze și pe noi, finanțatorii marilor sale proiecte, despre intențiile sale și , de ce nu, poate ar fi fost mai bine să obțină și votul parlamentului pentru astfel de angajamente importante. Căci așa, cu vorbe aruncate pe la conferințe internaționale și cu memorandumuri semnate în camere secrete ajungem să cheltuim multe miliarde de euro sau de dolari fără nicio licitație, fără nicio justificare prealabilă. Și nu vorbim de 1-2 miliarde de euro, ci de vreo 7 miliarde de cheltuit pentru două reactoare la Cernavodă și de alte multe miliarde de cheltuit pentru mini-reactoarele care deocamdată nu sunt nici măcar în fază experimentală. Parcă, totuși, într-o democrație, cea mai scumpă achiziție publică din istoria țării ar fi meritat mai multă dezbatere publică...

„România este respectată în clubul statelor nucleare. Vom continua să ne străduim să dăm Europei și lumii întregi standardul cel mai înalt de profesionalism", a declarat Sebastian Burduja la Conferința „Roadmaps to New Nuclear" de la Paris, 28 septembrie 2023 Foto FB Min Energiei. Să începem cu aritmetica și să vedem dacă mai ajungem și la (geo)politică.

Aflăm de la Societatea Nuclearelectrica, aflată în subordinea ministrului energie că guvernul, împreună cu compania respectivă, au decis să construiască două noi reactoare nucleare, fiecare a câte 700 MW putere instalată, în valoare de aproximativ 7 miliarde de euro. Cu alte cuvinte, statul român va plăti (conform Acordul de sprijin privind Proiectul Unităţile 3 şi 4 CNE Cernavodă, din 31.03.2023, parte integrantă din Legea 74/2023) aproximativ 5 milioane de euro pentru fiecare MW de putere instalată în cazul celor două reactoare noi de la Cernavodă. Nemaipunând la socoteală că partea de construcții propriu-zise deja există acolo de foarte mulți ani, deci costul real ar trebui mărit cu sumele corespunzătoare construcției.

Tot statul român realizează, mai la nord, la Iernut, o centrală pe gaze în ciclu combinat cu o putere instalată de 430 de MW. Costurile de realizare a acestei centrale sunt de 268 de milioane de euro (alocarea inițială, în 2016, la semnarea contractului) plus 70 de milioane de euro, alocați anul acesta suplimentar de către guvern. În total vorbim despre o sumă de 338 de milioane de euro pentru 430 de MW putere instalată. Adică un cost de 786 000 de euro pentru fiecare MW instalat în centrale pe gaze.

Concluzia este simplă: România plătește un cost de șase ori și jumătate mai mare pentru un MW de putere instalată în centrală nucleară decât același MW instalat într-o centrală pe gaze în ciclu combinat! Și-atunci se pune o întrebare la fel de simplă: de ce nu facem centrale pe gaz în ciclu combinat, ci facem centrale nucleare?

De altfel, o astfel de întrebare și-au pus-o și alții, care au și întocmit o reprezentare grafică a costurilor comparabile de producție pentru fiecare MWh furnizat de centralele electrice pe diferite tipuri de sursă de energie. Costurile comparabile de producție includ costurile de investiții inițiale plus costurile de operare și mentenanță. După cum se vede în graficul de mai jos, cel mai scump MWh este produs în parcurile eoliene off-shore (turbine montate în mare), cam 90 USD/MWh. Urmează centralele nucleare, cu un cost de peste 62 de USD/MWh, cea mai ieftină energie electrică produsă fiind cea în centrale pe ciclu combinat, de doar 14,3 USD/MWh, de mai bine de 4 ori mai ieftină decât energia produsă în centrale nucleare. Și, atenție! vorbim despre centrale electrice noi, care urmează a fi construite în Statele Unite, a căror operare va începe din 2028. Graficul poate fi văzut aici.

Este, deci, cât se poate de clar faptul că ministrul Burduja se angajează la plata unor sume destul de mari din banii noștri ai tuturor. Repet: fără nicio licitație, care să ne indice că prețul pe care îl vom plăti este corect. Dar este, oare, justificată alegerea energeticii nucleare pentru a rezolva problema insuficienței energetice din România?

Pentru început, să vedem care este structura producției noastre actuale de energie, după o criză majoră și după închiderea forțată a multor capacități pe gaze și pe cărbune: aproximativ un sfert din producție în luna septembrie a provenit din centrala atomică de la Cernavodă (23,8%), un procentaj similar provenind din hidroenergie (22,5%). Deci, cam jumătate din energia noastră vine din aceste două surse principale. Apoi urmează energia provenită din centralele pe gaze gaze (19,1%), din cărbune (15,1%), cea eoliană (15%), cea fotovoltaică (3,8%) și cea din biocombustibili (0,7%).

Totul pe fondul celei mai reduse producții de energie din istorie. Dar și a celui mai mic consum. În condițiile date, ne punem o mare întrebare: Dacă vreodată consumul acestei țări va mai crește, pe fondul unei reveniri a producției industriale și a creșterii bunăstării populației, de unde vom lua energie? Ei bine, soluția parcurilor de fotovoltaice sau de eoliene este bună să acopere consumurile dintr-o mică parte a zilei, iar capacitate de înmagazinare a electricității nu avem aproape deloc și nici nu vom avea prea curând, din cauza prețurilor mari. Și-atunci ne vom baza multe decenii de acum încolo pe energia produsă „în bandă", în centrale care nu depind de lumina solară sau de tăria vântului, adică de condițiile meteo. Trebuie , așadar, să avem disponibilă o producție „în bandă" cu o putere netă de 5000 MW pentru a putea să acoperim, în orice condiții, un consum de nivel similar.

Ori noi avem, astăzi, următoarele posibilități de producere:

• Două grupuri nucleare la Cernavodă, cu o putere netă totală de 1400 MW, dintre care unul va intra în refacere în 2027;
• O centrală pe gaze a OMV Petrom la Brazi de 800 MW;
• O capacitate hidroenergetică de 1200-1300 MW la condiții hidrologice normale;
• Trei grupuri și jumătate pe cărbune la CEO cu o putere netă de 800-900 MW
• Niște CET-uri vechi prin țară, care, cumulat, mai pot aduce 300-400 de MW.

Și cam atât, adică un total de mai puțin de 5000 de MW. Iar un grup de la Cernavodă va intra într-un lung proces de modernizare în 2027, perioadă în care guvernul plănuiește să închidă și grupurile pe cărbune din Gorj, pe motiv de „poluare". Ne vom întoarce, așadar, la o producție mai mică de 3500 de MW, ceea ce va reprezenta o mare vulnerabilitate. Și atunci, avem două soluții: fie noi centrale pe gaze, în ciclu combinat, fie energetica nucleară. Avem, ca urmare, două proiecte pe gaze (centrala de la Iernut de 400 MW și centrala irakiană de la Mintia, de minim 1000 MW) plus două ipotetice centrale, tot pe gaze, în Oltenia, cu o putere netă instalată de vreo 1300 MW. Iar pe nuclear plănuiește guvernul 1400 MW în două grupuri noi la Cernavodă plus mini-reactoare de vreo 800 MW amplasate prin țară.

Cu alte cuvinte, România are de ales între a face centralele pe gaze în ciclu combinat aflate în construcție sau în proiectare sau a trece masiv pe energetică nucleară. Sau o combinație între cele două opțiuni.

Dar o combinație se poate face doar păstrând centralele de la Iernut (aproape gata) și Mintia (deja contractată și cu turbina programată a fi livrată de Siemens) și cu cele două grupuri noi (3 și 4) de la Cernavodă. Restul nu mai încape în cantitatea necesară și suficientă de energie produsă „în bandă", pentru că România este deja cuprinsă de febra fotovoltaicelor și va avea, oricum, o cantitate uriașă de energie regenerabilă produsă de unele dintre cele mai mari câmpuri fotovoltaice din Europa.

Sigur, ar rămâne și varianta că investim în producția de energie, pe care apoi să o exportăm. Dar la ce prețuri se obțin și se pot obține la exportul de energie, am ajunge la concluzia că noi doar investim în siguranța energetică a altora. Dar atunci de ce să nu participe și vecinii noștri la cheltuielile de investiții în aceste uriașe proiecte?

Oameni buni, toate aceste investiții, mai puțin cele finanțate din bani europeni, se vor face cu bani împrumutați de guvern, bani pe care îi vom plăti chiar noi, prostimea care de abia aude aceste minunate noutăți din șoaptele ministrului Burduja. Pentru cei care cred că nu-i mare problemă să ne împrumutăm de vreo zece miliarde de euro, mai amintesc o dată situația datoriei noastre publice, dublate în doar trei ani: peste 750 de miliarde de lei (150 de miliarde de euro), la care plătim a doua cea mai mare dobândă din UE.

La asta mai trebuie adăugate două importante amănunte. România are cele mai mari rezerve de gaz exploatabile din Uniunea Europeană, iar consumul de gaze pentru electricitate este simplu de calculat: pentru o putere netă de 2000 MW „în bandă", avem nevoie de două miliarde de metri cubi, cam jumătate din cât se va produce doar în zăcământul Neptun Deep; Și proiectele de centrale pe gaze în ciclu combinat din Oltenia și cel de la Mintia au finanțare europeană nerambursabilă, în vreme ce niciun proiect nuclear nu are finanțare nerambursabilă, ci doar împrumuturi din Statele Unite. Mai mult, astăzi, miliardul de metri cubi extras anual de firma americană Black Sea Oil & Gas din Marea Neagră merge direct și în totalitate la export în Bulgaria, în loc să fie folosit în energetica sau în industria noastră!

Și așa am ajuns, pe nesimțite, la (geo)politică și aici sunt două chestiuni importante. Prima se referă la combustibilul nuclear și poate nu este lipsit de interes să vedem de unde îl vom cumpăra. Cine îl produce în lume mai exact.

Producătorii mari de uraniu din lume sunt: Kazahstan (mai mult de 40% din producția mondială), Canada (12.6%), Australia (12.1%), Namibia (10%). Rusia este un jucător minor, cu doar 5%, din uraniul global, iar SUA și Uniunea Europeană au mai puțin de 1% din producția globală. Numai că, să vezi drăcie: uraniul extras este o pulbere cu doar 2% conținut de uraniu, care trebuie apoi transformat într-o așa-numită „pastă galbenă", care se transformă într-un gaz, hexa-fluorid de uraniu și tot așa până se ajunge la combustibilul nuclear propriu-zis.

Iar uriașa cantitate de uraniu provenită din Kazahstan unde credeți că se procesează pentru a deveni hexa-fluorid de uraniu (UF6)? Păi, surpriză! Tocmai în Rusia, care este cel mai mare furnizor mondial, cu o treime din producția mondială. După ce s-a transformat în hexa-fluorid de uraniu, combustibilul nuclear trebuie „îmbogățit", iar aici, oameni buni, Rusia deține 43% din capacitatea mondială de producție, urmată fiind de Europa (Franța, de fapt) cu 33%, China cu 16% și SUA cu doar 7%.

În concluzie, guvernul și ministrul Burduja vor să renunțăm la centralele pe cărbune, al căror combustibil îl producem noi, și la centrale pe gaz (un combustibil unde Rusia deține doar vreo 10% din producția mondială și este net depășită de Statele Unite) cu centrale la care combustibilul este produs pe glob în proporție de 60% în Rusia și China! Curat reziliență, n-am ce să zic...

Este locul să pigmentăm această serioasă analiză cu două mici informații de can-can: Doar în primele 6 luni din 2023, SUA au importat o cantitate dublă de combustibil nuclear din Rusia față de primul semestru din anul trecut, adică 416 tone, în valoare de 700 de milioane de dolari, crescându-și dependența de Moscova în ceea ce privește U235 (uraniu îmbogățit); Astăzi, SUA au o pondere de doar 20% din energia sa electrică provenită din centrale atomice. Și ca și cum totul nu era suficient de sumbru, să îl mai informăm pe ministrul Burduja și despre faptul că noua armă energetică a Kremlinului, „noul gaz" cum i se mai spune, sunt exporturile de combustibil nuclear, care au explodat în ultima perioadă.

Iar cea mai bună concluzie este, totuși, o întrebare către tânărul și promițătorul Sebastian Burduja: de ce nu se grăbește Polonia să își construiască centrale nucleare, deși este o prietenă a Americii mai bună decât România? Căci planurile poloneze vorbesc despre vreo șase reactoare, tot printr-un contract cu americanii, care urmează a fi construite undeva prin 2033-2040.

Petrisor Peiu