Despre anomalii

• Tweet

Anomalia este definită a fi „abaterea de la o regulă obisnuită".

In recentul raport GRECO (Conventia a fost ratificată de România in timpul guvernului PSD pe care l-am condus), se consideră că Sectia specială pentru magistrati „este o anomalie". Din câte stiu, in spatiul Consiliului Europei nu există reguli comune in domeniul justitiei. Există unele valori, principii dar nu reguli juridice care să stabilească unitar configuratia institutiilor juridice sau categoriile de infractiuni sau pedepsele pentru acestea. Mai mult, state importante din Consiliul Europei nu sunt părti la această conventie - Germania, Marea Britanie, Rusia.

In aceste conditii, in domeniul justitiei este firesc să se manifeste specificitatea fiecărei tări, traditiile, imperativel reglementării in anumite perioade istorice. Oare PNA-ul nu a reprezentat o „anomalie" din punctul de vedere al practicii institutionale europene (doar Spania mai avea un astfel de mecanism)? Sau DNA/Macovei-Băsescu? Sau ANI? Ar trebui desfiintate? Protocoalele SRI-Ministerul Public nu reprezintă anomalii? Există cumva „anomalii bune" si „anomalii rele"?

Se vorbeste adesea despre „rule of law". Unii traduc această sintagmă prin „stat de drept", altii prin suprematia legii" - dar este vorba, in esentă, despre legea internă care trebuie respectată.

Există opinii după care si deciziile CCR - doar in anumite cazuri - sunt anomalii. Sigur, atunci cand exista si interese sau „bună intelegere" a marilor puteri conteaza mai putin astfel de decizii si se pot adauga unele „erate" la acestea (vezi situatia de la Chisinău). Recent, la Consiliul Europei, s-a revenit la decizia de suspendare a dreptului de vot al Rusiei de după operatiunile din Ucraina si Crimeea, deoarece - probabil - cuantumul cotizatiei Rusiei era mai important decat abuzurile invocate.

Este clar, că in anumite etape, in fiecare tară, unele institutii juridice sunt necesare si trebuie infiintate. In alte perioade, altele trebuie să corecteze anumite abuzuri.

In opinia mea, după devoalarea abuzurilor din perioada „Republicii procurorilor", era necesar un mecanism care să vegheze, pe de o parte, la independenta magistratilor, dar si la responsabilitatea lor in ceea ce priveste actul de justitie.

In concluzie, eu cred că, in relatia cu Consiliul Europei dar si cu Comisia Europeană (MCV) sau cu Comisia de la Venetia este nevoie de profesionisti care să explice mai bine, cu autoritate, utilizând si exemple din tările de unde provin expertii folositi, rostul unora dintre modificările institutionale si normative din România. In plus, ar trebui să scăpăm de complexul elevului scos, in mod obisnuit, la tablă de către diriginte in scop pedagogic.

Adrian Nastase