De ce nu ne vrea Olanda în Schengen

• Tweet

Dialogul surzilor. Iohannis: "România îndeplinește condițiile pentru aderarea la Schengen". Mark Rutte: „Astăzi, parteneriatul nostru este mai puternic decât oricând. Împreună, stăm umăr la umăr împotriva agresiunii lui Putin. Rămânem alături de prietenii noştri ucraineni şi apărăm democraţia şi libertatea. În acelaşi timp, zicem noi că despre aderarea la Schengen poate fi vorba când toate condiţiile sunt îndeplinite".

Și acum, să punem degetul pe o rană dureroasă: România are șanse sub-minimale să intre în Schengen prea curînd. Și să explicăm și de ce. Nu este despre corupție, adică marele impediment invocat de ani de zile de olandezi ca să nu primească România și Bulgaria. Este vorba strict de imigrație. Să o spunem direct: olandezii sunt speriați de multă vreme de perspectiva ca "invaziile barbare" din est să le strice feng-shui-ul unei culturi și civilizații de excepție, confruntate, totuși cu probleme dramatice.

Una dintre aceste probleme, poate cea mai severă, e teritoriul restrîns în raport cu populația. Olanda e cea mai aglomerată țară europeană (cu exepția Maltei) pe kilometrul pătrat. Ca să mai cîștige spațiu, s-a chinuit decenii să smulgă mării una dintre provinciile sale, prin desecare. Olanda se confruntă inclusiv cu o criză de locuințe pentru cetățeni. Luna trecută, guvernul olandez anunța o serie de inițiative pentru a răspunde la creșterea imigrației și lipsa corespunzătoare de locuințe. Pe de o parte, va lua măsuri pentru a reduce numărul de noi sosiți solicitanți de azil. Pe de altă parte, municipalitățile lucrează pentru a găsi 20.000 de locuri suplimentare de locuințe pentru solicitanții de azil cu permis de ședere, astfel încât aceștia să poată fi mutați mai rapid din centrele supraaglomerate.

Țara se izbește și de periculosul fenomen al îmbătrînirii populației, dar, în egală măsură, nu acceptă ideea unei deschideri prea largi către imigranți, deși era cîndva cunoscută drept una dintre cele mai tolerante state. A venit însă migrația celor din fosta Iugoslavie, după război, apoi cea a sirienilor și, în fine, cea de după integrare, în special din statele est-europene, așa că Polonia, aflată în Schengen, a ajuns în topul imigranților din Țările de jos, iar România pe locul 3, la nivelul anului trecut. Un sfert din populația Olandei e formată din ne-olandezi, mai exact sirieni, turci, marocani, indonezieni ori din alte state europene. O paritate de 3-1 care se regăsește și în Israel, spre exemplu, și știm că lucrurile nu sunt liniștite pe acolo.

O altă problemă mare e teama olandezilor că imigranți precum cei din România și Bulgaria vor strica grav piața muncii, luînd locul angajaților autohtoni pentru că acceptă salarii mai mici și condiții grele și nu strîmbă din nas să fie plătiți la negru. Pentru a limita numărul de noi veniți, spre exemplu, guvernul olandez a anunțat că solicitanții de azil cu permis de ședere nu vor mai avea voie să se reîntâlnească cu familiile lor înainte de a fi găsită o locuință adecvată. Această regulă, însă, contravine directivelor europene, potrivit politologului de la Universitatea din Amsterdam, Saskia Bonjour . Ea spune: "Niciun truc nu face acest lucru acceptabil din punct de vedere legal. Cu cât separarea durează mai mult, cu atât mai mult dăunează copiilor".

După integrarea României în UE, în 2007, Olanda, care are inclusiv ministru al Imigrației, s-a numărat printre țările care au tărăgănat la maxim liberalizarea pieței muncii, care s-a produs abia în 2014. În 2012, ne amintim un scandal de proporții, atunci cînd un partid olandez de extremă-dreaptă, PVV, a creat un site unde olandezii erau invitați să semnaleze orice neajunsuri produse de imigranți din România. „Ai probleme cu persoane din Europa Centrală şi de Est? Ţi-ai pierdut locul de muncă în faţa unui polonez, bulgar, român sau alt est-european? Vrem să ştim", afirma PVV pe site.

Olandezii erau invitați să semnaleze probleme precum zgomotul, maşinile prost parcate, producerea unor degradări, să spună cum şi-au pierdut locul de muncă în fața imigranților șamd. Comisia Europeană a reacționat dur: „Noi îndemnăm cetăţenii Olandei să nu dea curs acestei intoleranţe. Ei ar trebui, din contră, să spună clar pe site-ul PVV că Europa este un loc al libertăţii. Intoleranţa nu are ce căuta pe continentul nostru", a spus comisarul Vivianne Reding. Nu la fel de dur a reacționat premierul Rutte, care s-a făcut că plouă.

Un sondaj publicat la începutul lunii decembrie 2013 arăta că opt din zece olandezi considerau că este necesar ca frontierele ţării lor să rămână închise pentru români şi bulgari în 2014. Desigur, românii și bulgarii nu pot fi împiedicați să ajungă în Olanda doar prin blocarea accesului în Schengen, cel mult încetiniți în mișcări. Adevărata strategie este, foarte probabil, conturarea prin varii acțiuni și declarații belicoase, a unui climat ostil cetățenilor din est. Să li se transmită prin cît mai multe canale că nu sunt bineveniți acolo. Și asta s-a petrecut în ultimul deceniu și mai bine, cu vîrf și îndesat.

Olanda și România, ca și Bulgaria, și-au aruncat vorbe și acuzații grele de la cel mai înalt nivel, construind o relație deloc de invidiat. Prin 2011, guvernul bulgar a anulat în ultimul moment o vizită oficială a premierului olandez, Mark Rutte, care urma să ajungă şi în România, sub pretextul „unei dezbateri foarte dificile pe tema bugetului Bulgariei". Nu mult după ce Olanda și Finlanda blocaseră accesul Bulgariei și României în Schengen.

Premierii bulgar şi român vruseseră explicaţii din partea lui Rutte, dar nu au primit nimic afară de tradiționala "corupție și crima organizată". Preşedintele Traian Băsescu, nervos, cerea boicotarea legumelor şi fructelor olandeze sau evoca traficul de droguri din portul Rotterdam şi prostituţia „România are Albiţa. Olanda are Rotterdam-ul. Da? Îmi pare rău, nu Albiţa e poarta de intrare a ţigărilor, a alcoolului, a drogurilor. Şi nu România, din neputinţă, a legalizat prostituţia, nu România, din neputinţă, a legalizat consumul de droguri".

Să nu mai vorbim de celebrul „război al lalelelor", după ce mai multe tiruri de flori, bulbi şi seminţe din Olanda au fost împiedicate să intre în România, autorităţile afirmând că se tem de prezenţa unei „bacterii periculoase". Fostul ambasador olandez, Matthijs van Bonzel, fusese trimis la post la Bucureşti din decembrie 2011, dar a fost nevoit să aştepte până la 8 mai 2012 pentru a fi primit la Cotroceni, în vederea prezentării scrisorilor de acreditare. În toamna lui 2013, ministrul olandez pentru Afaceri Sociale, Lodewijk Asscher, declara, la Haga, la un summit dedicat locurilor de muncă pentru imigranţi, că va iniţia o cercetare pentru a verifica nemulţumirile olandezilor, care se plâng că rămân fără locuri de muncă din cauza muncitorilor est-europeni care acceptă salarii mai mici. Asscher îşi exprima speranţa că rezultatele acestei cercetări vor convinge C.E. să ia măsuri pentru a reduce migraţia muncitorilor în interiorul UE.

Problema e, pe de-o parte, că C.E. nu are ce măsuri să ia împotriva imigranților din interiorul UE, pentru că ar arunca în aer însăși ideea de uniune. Pe de altă parte, însă, nici Mark Rutte, aflat la putere de mulți ani, nu ar fi drept să fie etichetat drept un inamic personal al României; doar are ingrata misiune să pară astfel. El știe foarte bine că un partid care ar lua măsuri sau măcar ar promite electoral relaxarea accesului imigranților în țară ar fi victimă sigură în fața olandezilor nervoși. Să mai adăugăm că Olanda nu a mai avut un partid majoritar de guvernămînt din secolul 19, legea făcînd-o sistemul de coaliții, ceea ce fragilizează adesea guvernarea și provoacă îndelungi crize.

În martie 2023, la trei luni după votul din decembrie privind admiterea României/Bulgariei în Schengen, Olanda are trei rînduri de alegeri, dintre care două importante. E vorba de alegerile provinciale, care decid deputații locali ai celor 12 provincii, ca și conducătorii așa-numitelor plăci de apă, organisme guvernamentale regionale însărcinate cu gestionarea barajelor, căilor navigabile, nivelurilor apei, calității apei și tratarea apelor uzate, ele fiind printre cele mai vechi forme de administrație locală în Olanda. Iar la ultimele alegeri provinciale, din 2019, partidul de guvernămînt, VVD, al lui Rutte a luat doar două provincii, în timp ce patru au mers la partidul Apelul Creștin-Democrat și alte trei la Forumul pentru Democrație. Iar ACD și FD sunt partide, bunăoară, care nici nu vor să audă de imigranți.

Să credem că partidul premierului Rutte ar risca viitoarele alegeri votînd pentru admiterea României în Schengen la finele acestui an? Greu de crezut. Nici în decembrie și, cine știe, poate ani buni de aici încolo. La fel ca Germania pe plan economic în acest moment, Olanda a ales să își vadă propriul interes social în disprețul spiritului UE, fără a se sinchisi, la fel ca nemții, de șubrezirea construcției europene. Or fi de admirat, or fi de înjurat? Mai rămîne, în aceste condiții, o singură mare întrebare: ar putea portul Constanța să fie o răsplată suficient de mare pentru Rutte & comp pentru a acoperi riscurile politico-electorale generate de admiterea României în Schengen? Nu există deocamdată un răspuns categoric.

Bogdan Tiberiu Iacob