De 33 de ani, tot plătim leasingul de libertate!

• Tweet

E tot mai clar că la Malta s-a pecetluit, în 2-3 decembrie 1989, destinul României. În urma unui troc, am trecut de partea bună a istoriei. Păcat că revoluția de la noi a fost sângeroasă. După treizeci și trei de ani, multor generații le-a venit sorocul să predea ștafeta. Dar cine să compună un ideal, demn de o renaștere națională?

Noua democrație română a împlinit vârsta christică. S-a maturizat. E vremea evaluărilor și a resetării, gregarul atribut verbalizat. În plin pluralism, ne-am intoxicat de ură. Relațiile sociale s-au depravat în asemenea hal, încât te întrebi dacă nu sutem pe centura civilizației, bătrânii visători ai unei cauze de prosperitate defuncte?

Visam, în acel Decembrie sângeros, să ajungem și noi în capitalism. De 33 de ani, tot plătim leasingul de libertate. Nici acum nu știm ce conține înțelegerea secretă care ne-a scos în stradă. Nu știm dacă avem un leasing financiar, în care bunul ne rămâne după anii de plată sau unul operațional, în care, la un moment dat, ni se ia ce ni s-a dat? Nu știm. Am semnat ca proștii cu sânge, fără a socoti tributul libertății noastre. Ne e, totuși, frică să nu ni se ia libertatea. Gulagul digital a cuprins deja junimea.

Sunt fericitul posesor al biletului de viață din acel Decembrie purpuriu. Îmi amintesc și acum entuziasmul de nedescris. Cât de tare mă dureau plămânii, strigând și invocând libertate?!

Trei edituri străine mi-au solicitat să scriu un roman despre revoluție. Le-am refuzat, invocând că realitatea trăirilor de atunci sunt inimaginabile. "Povestea nu poate fi mai eroică decât realitatea." N-am catadicsit nici să mă fac literat, nici să devin revoluționar cu patalama. I-am lăsat pe alții să întregească cercul revoluționarilor de profesie, din jurul lui Marcel Ciolacu - laureat și el pentru merite deosebite. Plasa de Buzău sau revoluția din orașul liderului PSD reprezintă simbria orașului? Încă nu e clar cine cu cine s-a luptat. O singură certitudine: disidentul Gabriel Andreescu a fost arestat la Buzău.

Tineri fiind, am îmbrățișat o cauză. Misiunea generației noastre e îndeplinită: NATO și UE. Nu mai suntem însă naivi să avem pretenții că noi am schimbat regimul comunist. Într-un avion, în Malta, în zilele de 2-3 decembrie 1989, Mihail Gorbaciov, secretarul general al URSS, a negociat ca la târg, cu George W. Bush, „libertatea noastră."

În ziua de 4 decembrie a aceluiași an, liderul de la Moscova a chemat toți șefii de stat și de guvern la Kremlin. Ceaușescu își propunea ca, în 6 ianuarie 1990, să adune la București ce a mai rămas din Tratatul de la Varșovia. Gorbi, aveam să aflăm mai târziu, i-a pecetluit soarta. "Dacă vei mai fi," acea propoziție marca nu doar un teritoriu, ci un destin național. Și așa am primit leasingul de libertate.

Bine că măcar am beneficiat 33 de ani de garanții. Nu se știe, însă, ce ne rezervă viitorul. Generațiile de mâine nu au, din păcate, un ideal. Se întrevăd nori plumburii, pentru că n-are cine să compună un Proiect de Țară. Nicio mișcare de redeșteptare națională nu-și etalează pulsul. Doar ventrilocii exultă o falsă respirație.

Căzuți într-o profundă comă de destin, nu are cine să ne scoată de sub aparate. Suntem ca niște bătrâni uitați într-un salon de reanimare. Copiii sunt prea grăbiți pentru împliniri materiale. Deși intubați, o parte dintre bolnavi, nespovediți și neîmpărtășiți, mai luptă cu himera sovietică. Alții s-au deșteptat. În fond, vorba lui Marian Munteanu, nu am fost nici măcar la peluza marelui meci de sfârșit al Războiului rece, darmite în teren.

Visăm la o revenire. Bunăstarea mult visată nu se măsoară-n kilometri de autostrăzi, nici în catralioanele de ore muncite prin casele euroatlantiștilor în derivă, ci în identificarea și promovarea ființei naționale. Câți dintre noi mai caută adevărul? Distrușii fac vocalize la ore de vârf și de maximă audiență. Semidocții și sfertodocții compun grila de programe a unei ierni, din care nu știm cât de ninși vom ieși. O certitudine avem: se refac polii de putere ai lumii, iar noi atârnăm de-o pânză de paianjen.

Se zice că acordul secret de la Malta era parafat pe treizeci de ani! Iată că suntem în prag de infarct democratic. Portofelul ni se uscă în anticamera unui conflict, care nu e al nostru. Noul Război Rece e altfel decât precedentul, care a durat aproape cincizeci de ani. O singură constantă avem: finanțatorii comunismului sunt aceiași care azi duc trena ipochimenilor ce-și zic progresiști. Chiar dacă am semnat ca proștii cu sânge un leasing de libertate operațional, ne putem răscumpăra țara.

O mică țară arabă a dat o lecție de demnitate. Emirul Qatarului a refuzat poleiala corectă politic și a îmbrăcat idolul lumii fotbalistice cu bisht (haina imperială arabă). E ca și cum l-ai pune pe Zele-vogue să se îmbrace în port popular românesc și să-l încalți cu opinci. Al Thani și-a bătut joc de globaliști, spre cinstea emirului din micul emirat. Avem resurse umane și naturale. Noua inteligență trebuie să fie congruentă, nu divergentă. Putem să ne ridicăm. Treizeci și trei de ani am plătit leasingul pentru libertate, mai mult de trei generații. E timpul să ne luăm țara-napoi.

Marius Ghilezan