Dacă inflaţia n-ar fi întârziat 10 luni...

• Tweet

Dacă?!?... „Istoria nu se scrie cu dacă". Deşi, încă din vremea reginei Victoria, timid, iar după Al Doilea Război Mondial cu ceva mai mult aplomb, au început să fie acceptate întrebări de tipul „Ce s-ar fi întâmplat dacă anumite evenimente n-ar fi avut loc ori s-ar fi produs mai devreme sau mai târziu"? Anii din urmă, însă, au introdus contrafactualitatea în analiza trecutului. Azi, frecvent, numeroase întrebări despre trecut încep cu "dacă"...

Istoria inflaţiei în România, socotind de la 1 noiembrie 1990, a curs aşa cum ştim. Iar acţiunea umană, vorba lui Mises, cea legată de fenomenul inflaţionist, a avut rezultatele pe care le ştim, rareori bune, în sensul că s-a ajuns la un echilibru (chiar dacă la cel mai de jos nivel) între bani şi mărfuri; de cele mai multe ori cu efecte dintre cele mai drastice, pentru că au fost spulberate economiile populaţiei şi a căzut dramatic nivelul de trai. Dar dacă societatea românească în ansamblu, factorii din economie, clasa politică, responsabilii cu educaţia economică ar fi acţionat altfel? Dacă bunăoară, în 1990, la liberalizarea preţurilor - decizie ce a trezit din amorţire balaurul căruia îi spunem inflaţie - s-ar fi trecut încă din ianuarie şi nu tocmai la

1 noiembrie, cu zece luni întârziere? Avem azi motive temeinice să gândim că, dacă inflaţia (cea legată exclusiv de liberalizarea preţurilor) şi-ar fi început cursa cu zece luni mai devreme, multe dintre şocurile la răscrucea cărora s-au mişcat preţurile în România, în tot acest timp, ar fi fost evitate.

Inclusiv astăzi, după 30 de ani, putem afirma că actualul val de preţuri ce sar din matcă - ar avea o durată mai scurtă şi o intensitate mai mică. Şi că, de asemenea, ar fi avut o curgere calmă valul din 2010. Sau cel din 2017. Ca să mă refer doar la cele mai recente episoade de dezordine din sistemul preţurilor.

Dacă, în 2010, cauza şocului inflaţionist a fost obiectivă, al doilea an de recesiune impunând creşterea TVA cu cinci puncte procentuale, în toamna lui 2017, când inflaţia s-a angajat într-un ciclu lung, care a durat mai mult de doi ani, cauza a fost total subiectivă. Iar şocul a fost atât de puternic încât ne-a dus în extrema cea mai dramatică a topului Uniunii Europene, cu inflaţia cea mai mare între cele 27 de state-membre. Ce a provocat această împovărare, care a obligat Banca Naţională să acţioneze cu întregul arsenal de care dispune? O mutare total neinspirată a autorităţii de reglementare în domeniul energiei. Populaţia şi economia s-au trezit în prag de iarnă că se scumpesc dintr-o dată electricitatea, gazele şi energia termică, factorii cei mai inflaţionişti, într-un moment în care pe plan internaţional se agitau concomitent preţurile petrolului şi ale alimentelor.

După ce, în a doua parte a anului 2020, am reuşit să întoarcem în favoarea noastră mişcarea preţurilor de consum şi să trecem pe cea mai avantajoasă poziţie din întreaga Uniune Europeană, inflaţia a revenit în 2021. Şi a făcut-o ostentativ, încă din ianuarie, punând în alertă câteva grupe de preţuri de consum. Cap de afiş, în cea mai recentă analiză făcută de INS, fiind scumpirea cu 16,97 la sută a electricităţii, cu 8,66 la sută a combustibililor şi cu 6,93 la sută a ţigărilor. Cauzele fiind două: în general, influenţa preţurilor internaţionale şi, în particular, în ce priveşte scumpirea electricităţii, bâlbâiala autorităţilor. O a doua grupă de preţuri în creştere peste media generală e legată de pandemie: s-au scumpit cu 6,53 la sută serviciile de igienă şi cosmetică şi cu 5,27 la sută îngrijirea medicală. Al treilea grup, tot cu scumpiri peste media generală, este determinat de cererea sporită de produse alimentare specifice postului Paştelui, între care fasolea, uleiul comestibil, fructele proaspete.

Desigur, actualul val inflaţionist, fiind de sorginte globală, ar fi fost dificil să-l evităm. Dar cu un alt istoric al dinamicii preţurilor interne - cu bani rezultaţi dintr-un dozaj optim de capital şi de muncă, şi cu etape de liberalizare făcute la timp, concomitent cu reformele structurale încă întârziate - inflaţia ar fi putut să aibă o foaie mai bună de parcurs. Faptul că Polonia şi Ungaria, chiar şi Cehia, se confruntă cu inflaţii mai dure decât aceea cu care ne luptăm noi, nu este nicidecum de natură să ne împace cu actuala realitate. Cred că toate cele trei ţări, mizând pe surplusurile acumulate în balanţele lor comerciale şi în bugete, au întârziat prea mult acomodarea dobânzilor de politică monetară cu şocul inflaţionist global. Şi acum plătesc. Noi, în schimb, am avut o strategie bună privind dobânda de politică monetară, dar pătimim încă din cauza deficitelor bugetare şi comerciale. Şi mai e ceva: nici astăzi nu am recuperat în întregime cele zece luni de întârziere, din anul 1990, ce au intervenit în trecerea la liberalizarea preţurilor de consum.

Dacă nu privim înapoi, pentru a recapitula cum am ajuns noi la 30 de ani şi sapte luni de şocuri inflaţioniste, nici înainte nu vom vedea prea bine. În acel 1 noiembrie 1990, când s-a trecut la liberalizarea preţurilor în România, societatea românească s-a trezit dintr-o dată în iureşul unei inflaţii galopante. Alternativă nu mai exista. Ofensiva preţurilor devenise inevitabilă.

Atunci, în noiembrie 1990, guvernul nu rostise în clar vreo declaraţie cu privire la confruntarea cu inflaţia, ce avea să înceapă. Şi puţini înţeleseseră ce avea să urmeze. Pentru publicul larg, mesajul a fost prezentat doar pe faţa lui optimistă. Populaţia a fost înştiinţată că, începând cu acea dată, urma să se treacă la liberalizarea preţurilor. Nimic însă despre faptul că erau orele 24 şi un sfert, că din cauza întârzierii acestei decizii se ajunsese la un dezechilibru total între cantitatea de bani în circulaţie, umflată peste măsură, şi cantitatea de mărfuri de consum, subţiată dramatic. Şi nimic despre faptul că această realitate va continua şi că va duce inflaţia la cote greu de imaginat. Dacă azi o inflaţie de

3,24 la sută, cât a ieşit la cea mai recentă măsurătoare făcută de INS, ni se pare mare, cum o fi fost percepută acum 30 de ani, când s-au trezit în vârful unei inflaţii de 295 la sută? Avem deci nevoie de o analiză detaliată, pe toate feţele, a fenomenului inflaţionist cu care convieţuim de 30 de ani şi sapte luni.

Adrian Vasilescu