D'ale Constituției

• Tweet

Am urmărit în direct desfășurarea ședinței Curții Constituționale sesizată de Guvernul României în legătură cu conflictul constituțional dintre executiv și Președinte, născut ca urmare a refuzului acestuia de a emite decizia de demitere a șefei DNA. Iată câteva observații sintetice la cald:

1. Nici una dintre părți nu face vreo referire la dispozițiile art 80 (2) din Constituție, potrivit cărora "Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate." De ce? Pentru că nici un partid politic, în așteptarea momentului în care unul dintre ai săi va deveni Președintele României, nu vrea să admită că, fiind mediator între puteri, acesta nu poate fi și parte a uneia dintre ele; deci nici a puterii executive. NU poți fi și arbitru și parte. Prin urmare, acest mic text definește natura tuturor celorlalte atribuții ale Președintelui. Acesta neavând puteri executive (și, desigur, nici legislative sau judecătorești), atribuțiile sale nu pot avea decât o natură procedurală, consultativă, protocolară (asigură simbolistica statului și solemnitatea actelor lui), subsidiară și provizorie (atunci când ia măsuri în situații de blocaj instituțional și /sau de urgență).

2. Reprezentanta Președinției consideră că Președintele este parte a executivului (art 80.2 nu există), iar DNA (procurorii) parte a puterii judecătorești (art 126.1 potrivit căruia „justiția se realizează numai prin instanțele judecătorești", nu există). A spus-o explicit. Chipurile, rolul decisiv al Ministrului Justiției în demiterea unui procuror-șef ar afecta separațiunea puterilor; ca și când procurorii exercită puterea judecătorească. Se face astfel, interesat desigur, confuzia între „autoritatea judecătorească" și „puterea judecătorească". Or, puterile sunt separate, iar nu și autoritățile. Mulți aud, puțin pricep!

3. Reprezentanta Președinției, recunoaște că potrivit Constituției, Președintele nu are nici o competență în ceea ce privește numirea sau demiterea procurorilor-șefi, dar susține că nici Guvernul / Ministrul Justiției nu ar avea asemenea competențe. Prin urmare, nici unul nu a încălcat teritoriul competențelor constituționale ale celuilalt și, deci nu exsită conflict constituțional (sic!). Art. 132.1 nu există. Dacă ar exista, ar avea următorul conținut: „Procurorii își desfășoară activitatea ... sub autoritatea ministrului justiției". Și ce dacă? „Autoritate" este, chipurile, un termen prea vag și nu putem ști dacă ea face din respectivul ministru factorul decisiv în demiterea respectivilor procurori. Iar pentru că nu știm asta, nu dăm articolului respectiv nici o consecință. Faptul că Președintele (care NU are autoritate constituțională), refuzând instrumentarea propunerii ministrului (care are autoritate constituțională), a împiedicat exercitarea acestei autorități în concret, relativ la tratamentul actelor de incompetență managerială și indisciplină constituțională ale șefei DNA, nu are importanță. Nu este conflict constituțional. Și unde nu-i conflict Curtea Constituțională nu are ce căuta.

4. Dezbaterile au putut fi privite pe internet iar privitorii și-au putut exprima opiniile pe rețelele sociale în timp real. Majoritatea zdobitoare a celor care s-au manifestat (căci despre manifestări iar nu despre opinii este vorba) au folosit cuvinte și expresii pe care nici pușcăriașii nu le pot reproduce fără o profundă jenă, la adresa Ministrului Justiției. Dimpotrivă, reprezentanta Președinției a fost salutată cu laude tot atât de neargumentate ca și criticile adresate ministrului, dar mai puțin... „sexualizate" și „confesionalizate" (adică fără trimitere la organe și procedee sexuale sau la cele sfinte). Ceea ce conduce la două concluzii: a) oponenții poziției exprimate de ministrul justiției (indiferent dacă aceasta a fost corectă sau nu) sunt mult mai dispuși să acționeze public (am detectat și invitații la agresiune fizică) dar, prin limbaj și inapetența totală pentru rațiune, fac parte din mocirla societății românești, atât din punctul de vedere al educației, cât și al nivelului de inteligență; oamenii educați și inteligenți nu vorbesc astfel; b) susținătorii poziției ministrului, nu neapărat mai puțini, sunt apatici, chiar dacă în tăcerea lor, care se zice că ar fi de aur, se poate ghici și un grad mai ridicat al decenței în comportament; cu privire la inteligență este greu să ne pronunțăm în condițiile lipsei de manifestare, dar îmi permit să cred că nu este foarte inteligent să te uiți la televizor în timp ce unii îți dau foc la casă.

Toate acestea se pot sintetiza în trei cuvinte: Vai de noi!

P.S. Curtea Constituțională a rămas să se pronunțe. Lăsați orice speranță...

Adrian Severin