Cronica unui Congres eșuat deja...

• Tweet

Nu m-a mirat foarte tare să văd că mulți dintre cei care îi ridicau osanale Iubitului și Înțeleptului și Potentului Conducător își fac acum un duș cu onorabilitate, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. E adevărat, la fel cum Ceaușescu a murit, dar ceaușismul este bine mersi, păstrat cu sfințenie în mai toate partidele românești, mai istorice, mai progresiste, mai totalitare, cu care defilăm pe scena democrației de cumetrie, soră cu capitalismul de cumetrie, la fel pare a fi situația cu Liviu Dragnea.

Ultimele săptămâni stau sub semnul unui drăgnism rezidual. Și am convingerea că el, drăgnismul, va dăinui, așa cum dăinuie și ceaușismul. Pentru că este expresia degenerării grave a politicului: partidele au rămas doar niște instrumente ale luptei pentru putere. În rest nu mai produc nimic! L-am criticat deschis pe Liviu Dragnea și nu când se afla la carantină, ci atunci când era susținut inclusiv de mulți dintre cei care astăzi îl atacă. Problema esențială a lui Liviu Dragnea a fost aceea că a mutat periferia în centru și a ajuns să ocupe o funcție în stat fără a fi avut datele unui om de stat. Cu o mentalitate de argat, a transformat partidul speranțelor a milioane de oameni într-o afacere personală. Modul în care a ieșit din scenă e trist, fără a fi însă tragic. Aroganță provincială, beția unei puteri iluzorii, a unui "scor istoric", în 2016, căruia nu i-a înțeles semnificațiile. Un permanent joc la cacealma, o contraselecție fără precedent în partidul lui Iliescu și Năstase, o ruptură nemaiîntâlnită la vârful partidului între discurs și realitate.

Nu așa aș fi vrut să se întâmple însă "schimbarea" în PSD, prin încarcerarea liderului. Dacă aveam demnitate, eram noi cei care schimbam o conducere cu aromă de totalitarism și un lider care s-a comportat ca un șmecheraș de mahala, într-o lume în care principiile contează, ca și valorile. Dar nu ne-am propus așa ceva. Pentru că, să fim onești, modelul "Dragnea" convine mult prea multora, ca să se despartă de el! Nu, ceea ce vedem în aceste zile în Partidul Social Democrat NU este o revoluție, ci o restaurație. Discuția despre reformă se transformă într-o simplă răfuială între grupuri de putere. Sau într-un armistițiu de sezon. Regret să văd că această "revoluție" este condusă de cea care îi datorează lui Liviu Dragnea mai tot: poziția de prim-ministru, aceea de președinte executiv al PSD, chiar și privilegiul turistic euro-parlamentar de a fi fost plecată din țară nouă ani... Nu-mi aduc aminte să se fi opus puseelor autoritariste ale lui Liviu Dragnea. Acum ce facem? Celor care răsar din lanul de lașitate le dăm certificate de disident sau de revoluționar? Ridicol! Un spectacol jalnic! E ca și cum, după dispariția lui Ceaușescu, Revoluția ar fi fost condusă de Bobu, Manea Mănescu și mai ales de Postelnicu și al său zbucium epocal: "am fost un dobitoc!"

Congresul din 29 iunie este deja ratat. Pentru că partidul este rupt de realitate, dezarticulat, fără busolă. Nu am văzut nicio idee interesantă în această perioadă, care să dea speranțe pentru viitor. Atât mai poate stânga? Să înlocuiască un jilț etern cu un scăunel care tremura în timp ce alții îi organizau dizidența? Ce să discutăm? Avem ceva de propus? Sau ne asumăm programul liberalilor și useriștilor? Ne întoarcem la partidul unic? Reforma PSD ar fi trebuit să pornească de jos, de la baza lui, de la militanții și simpatizanții săi, care nu mai înțeleg nimic din acest abandon în mlaștina incompetenței și interesului personal. Era momentul să vedem pe cine ne mai putem baza, ce așteaptă cu adevărat oamenii de la noi. Și mai trebuia să vedem cu cine poate fi reconstruit partidul. Că de oportuniști e plin locul. Oamenii responsabili ne lipsesc dramatic. Iar riscul imediat e ca discuția despre PSD să iasă din registrul juridic în care l-a cantonat în ultimii ani Liviu Dragnea și să intre, cu un optimism demn de o cauză mai bună, în acela anecdotic. Și, dacă așa va arăta viitorul, în pofida celei mai masochiste autoironii, cred că unii dintre noi nu își vor mai găsi locul în această realitate tristă, plină de umor...

Ionut Vulpescu