Cei ce cunosc ororile războiului se roagă zilnic pentru pace

• Tweet

Ieri am ajuns în Bosnia-Herțegovina, la Sarajevo, era singura țară balcanică pe care n-am vizitat-o până acum. Despre istoria lor veche și zbuciumată știu doar din cărți sau din știrile internaționale ce-au expus în ultimele decenii războiul de aici și urmările sale.

Bosnia-Herțegovina nu e departe de noi, se poate ajunge însă doar cu zboruri din Munchen sau Viena, și are o populație cam de mărimea Bucureștiului extins, formată din bosniaci (50%), sârbi (30%), croați (17%), plus multe alte minorități. Sunt oameni credincioși iar religiile lor se împart între islamism, ortodoxism, respectiv catolicism, fix în proporțiile de populație expuse mai sus. E o țară cu aparență democratică, deci cu Parlament ales, dar condusă prin rotativă în timpul unui ciclu guvernamental de trei președinți aparținând fiecare câte unei etnii, bosniacă, sârbă și croată. Totuși, cea mai înaltă autoritate politică din țară este Înaltul Reprezentant pentru Bosnia-Herțegovina, care este selectat de Uniunea Europeană, iar acum este un neamț.

Înaltul Reprezentant poate să ocolească adunarea parlamentară aleasă, reușind de multe ori să îndepărteze prin decizie de la Bruxelles oficialii aleși, este cumva asemeni unui vechi guvernator de colonie ce are puteri depline impuse de către hegemon. Acest gen de supraveghere internațională se va încheia doar atunci când țara este considerată stabilă din punct de vedere politic și democratic și autosusținută, treabă care nu s-a constatat niciodată după acordurile de la Dayton din 1995, ce-au marcat finalul relativ al războiului bosniac. Nu mai continui cu detaliile de organizare administrativă, vă puteți închipui lesne oricum nivelul de agitație și spaimă în care au trăit acești oameni în ultimele trei decenii.

Chiar și așa, cei pe care i-am întâlnit și remarcat până acum sunt zâmbitori și primitori, mulți buni vorbitori de limba engleză, dar reținuți în conversație, probabil de teama de a nu zice ceva ''politically incorect''. Vă relatez două întâmplări relevante, ce exprimă bine atmosfera și sunt potrivite ca pilde.

La aeroport m-a așteptat un zdrahon de șofer jovial pe nume Marko, fost judoka, actualmente militar ce face voluntariat pentru transportul oaspeților. Împreună cu amicul belgian cu care împart mașina am început o conversație uzuală cu Marko despre țară, vreme, obiceuri, mâncăruri etc., iar când am ajuns în dreptul unei bisericuțe, șoferul nostru a oprit brusc, a coborât și s-a închinat cu rugăciune preț de un minut, apoi a revenit și-am repornit. Ne-a explicat că face asta mereu când trece prin zonă, e biserica unde el și familia lui se roagă de mult timp pentru pace, tatăl și unchiul lui au murit în războiul de acum 30 de ani, iar familia sa nu mai vrea război vreodată.

Către seară am mers la sala de sport a hotelului unde, în mod ciudat, doamnele de la recepție mi-au aruncat o privire piezișă și m-au înscris în registrul de primiri fără vreo vorbă. Când mi-am terminat antrenamentul însă, m-au întâmpinat zâmbitoare și vorbărețe, și-atunci le-am întrebat dacă mai devreme erau supărate. Mi-au răspuns cumva rușinate că nu, dar au crezut că sunt american, apoi au verificat la recepție și m-au descoperit de român. Ca să mă dumiresc mi-au indicat inscripția de pe tricoul meu de antrenament unde scrie ''Born in USA''. Am râs și eu împreună cu ele, și-am priceput lucruri în plus, era tot legat de războiul bosniac. E clar că la Sarajevo nu e bine să porți tricouri cu asemenea inscripții!

În UE și România nu prea mai e permis să vorbești despre pace, dar ce nu știm noi occidentalii este că foarte aproape de noi, în mod sigur și-n Ucraina, milioane de oameni ce-au cunoscut ororile războaielor recente se roagă și acționează cum pot, doar pentru pace.

Cozmin Gușă