Caruso, la moartea lui George Stanca

• Tweet

Până să plece definitiv dintre noi, George Stanca a scris un scurt jurnal al timpului petrecut în spital, descriind, cu lux de amănunte, durerile suportate, teama de a nu muri sufocat, frica de noapte și nu de moarte. Citindu-l, cu lacrimi în ochi, mi-am reproșat că nu am fost alături de el. Mai ales nopțile, pe care eu nu le mai dorm de foarte mulți ani!

M-am obișnuit să merg prin întuneric până la laptop, minunată cucerire a tehnicii pentru cei ca mine, pentru cei care nu au somn și așteaptă cuminți invazia extratereștilor... Într-o noapte, au venit până la gardul casei mele... De unde să știu eu că ei îl caută pe George Stanca, un mare iubitor al Mării Negre! Ca să vezi ce paralelă interesantă. Eu nu dormeam cu gândul la George Stanca! Eram supărat că, vara trecută, a ajuns la Costinești și nu m-a sunat și pe mine...Nici el, nici Mircea Diaconu, comandantul cu nume de actor. În schimb, mi-a lăsat o carte de-a lui, pe care, acum, la spartul târgului, mă grăbesc să o citesc! Așa procedăm cu toți marii noștri scriitori. Îi citim după ce ei mor! Așa ne-a intrat în reflex, fie din comoditate, fie din diverse alte cauze. Mai ales că George Stanca obișnuia să ne lase diverse mesaje în cărțile sale...

Mă întorc la jurnalul lui de spital. Sunt doar câteva fraze, dar sună a lucrare științifică prin caracterul ei preventiv. Cum să acționăm ca să nu murim sufocați în somn! Nu a dramatizat, pentru că nu era genul de "plângăcios". Ba, dimpotrivă, era deosebit de ironic. Nu a cerut socoteală nimănui... Ar fi putut să ia MOARTEA la întrebări, cum proceda ori de câte ori pierdea un prieten bun. Întreba moartea: "Cu ce drept?" George Stanca era, în felul lui de a fi, un revoluționar neobosit... Pentru alții, nu pentru EL! Ca în toate momentele grele ale vieții sale, George Stanca a apelat la scris. Un gest firesc și protector caracteristic lui George, care a trăit doar pentru și prin scris.

Pe George Stanca, în felul meu unic de a mă manifesta, l-am prețuit și l-am iubit. Cu mulți ani în urmă, când amândoi eram foarte tineri, obișnuiam să ne întâlnim la fosta tavernă a lui Nicu Terzi. Fac o paranteză. Domnul Terzi a știut întotdeauna cum să se poarte cu oamenii de valoare care i-au trecut pragul de când domnia sa domină acrivitatea de turism și de alimentație publică. RESPECT!

Printre oamenii valoroși care veneau vara la Terzi, în mod fericit, s-a numărat și George Stanca. Spun "fericit', pentru că, altfel, nu știu dacă, în alte condiții, aș fi avut șansa să-l cunosc foarte bine și să savurez umorul său inegalabil... Din păcate, în ultimii ani, 2-3, bolile și munca ne-au ținut departe unul de celălalt! A vrut să fie discret și să nu deranjeze pe nimeni. Dacă nu ar fi murit, habar nu aveam că zace în spital de o lună de zile! La ce bun mai plâng acum? Să fi apucat să-i mai fi cântat "CARUSO". Singura melodie pe care, de dragul lui George Stanca, m-am învrednicit să o învăț de la cap la coadă... Măcar am cu ce să îmi potolesc dorul de George Stanca! Un înger care nu trebuie să ceară nimănui iertare...

Lucian Cristea