Campania electorală din Franţa: ultimele 50 de zile

• Tweet

Alegerile prezidenţiale franceze se anunţă decisive, de mare cumpănă atât pentru Franţa, cât şi pentru UE şi NATO. Dacă Emmanuel Macron (neoliberal, neomarxist, globalist) va câştiga un al doilea mandat, Franţa va prelua rolul Germaniei din ultimele decenii - Germania alunecă vizibil spre Rusia (Gerhard Schröder, Olaf Scholz, SPD).

Adică „la Macronie" („Macronia") va deveni intermediarul principal al politicii americane în Europa. Acelaşi rol îl va juca şi candidata dreptei conservatoare, Valérie Pécresse, care e percepută ca un Macron în fustă. Cei doi, Macron şi Pécresse (prin soţul său, Jérôme Pécresse) au participat la vânzarea controversată a unei mari părţi din întreprinderea strategică franceză Alstom (componenta nucleară şi de interes militar) către americanii de la General Electric.

Marine Le Pen candidează pentru a treia oară la prezidenţiale şi aproape nimeni nu mai crede că ea ar putea câştiga. Prestaţia sa lamentabilă din confruntarea finală cu Emmanuel Macron de acum cinci ani a lăsat urme de neşters. Fără program, fără viziune, fără echipă, Marine Le Pen a turnat şi prea multă apă în vinul fostului Front Naţional (al tatălui său, Jean-Marie Le Pen), devenit un sterilizat Rassemblement National (pro-NATO, pro-UE, pro-euro, pro-orice). Alegătorii săi sunt clasele populare, mai ales cele care trăiesc în apropierea „ghetourilor" populate de arabo-musulmani (vezi Jérôme Fourquet - L'Archipel français, Seuil, Paris, 2019), fostul electorat al Partidului Comunist Francez.

Singurul candidat major care aduce un suflu nou şi care a băgat în trepidaţie establishment-ul de la stânga la dreapta este ziaristul conservator (Le Figaro) şi scriitorul de mare succes Éric Zemmour (Destin français, Mélancolie française, Le Suicide français, La France n'a pas dit son dernier mot...). El a fost în ultimii 10 ani şi o foarte remarcată vedetă de televiziune. Nu numai că Zemmour e comparat cu Donald Trump, dar cei doi au avut recent o lungă conversaţie telefonică.

Alegătorii săi sunt foşti alegători ai lui François Fillon, burghezia de dreapta, naţională. Programul lui Zemmour e simplu, consistent, şi deci uşor de înţeles, chiar dacă nu foarte convingător în materie de economie. Acesta doreşte să recupereze măreţia Franţei, să oprească imigraţia legală şi ilegală, să stopeze „Le Grand Remplacement" („Marea înlocuire" a francezilor cu arabo-musulmanii) în primul rând, dar nu numai. Candidatul îşi propune ca Franţa să părăsească comandamentul militar integrat al NATO, adică să revină la statutul obţinut eroic de Charles de Gaulle şi abandonat cu lejeritate de Nicolas Sarkozy. Nicolas Sarkozy e descris de adversarii săi (vezi Thierry Meyssan, analist militar) ca „agent CIA".

Deocamdată, doar cei patru au o şansă să ajungă în turul doi. Candidaţii de stânga, socialişti, comunişti, ecologişti, nu s-au înţeles ca să se preteze la nişte alegeri primare. Printr-un candidat unic, ar fi putut atinge, poate, turul doi. Candidaturile reprezentanţilor stângii rămân doar unele de orgoliu, fără consecinţe. Numele lor nici nu mai merită citate.

Informaţiile din taberele celor patru (Emmanuel Macron, Valérie Pécresse, Marine Le Pen, Éric Zemmour) curg. Astfel, Éric Zemmour, într-un interviu pentru revista Elle, a anunţat că ar vedea-o foarte bine pe Marion Maréchal la Matignon, ca prim-ministru, dacă el va fi ales preşedinte al Republicii. Marion Maréchal (n. 1989) este nepoata lui Jean-Marie Le Pen, o strălucită reprezentantă a foarte tinerei generaţii de la care se aşteaptă salvarea Franţei. Ea şi-a exprimat deja preferinţa pentru Éric Zemmour în dauna mătuşii sale, Marine Le Pen.

Marele miting al lui Valérie Pécresse, ţinut la Zénith cu câteva zile în urmă, a fost un fiasco. La despărţire, Éric Ciotti, cel care a jucat şi a pierdut la alegerile primare în faţa lui Valérie Pécresse, situat mai la dreapta decât centrista Pécresse, le-ar fi recomandat colegilor săi să se pregătească să-l susţină pentru turul doi pe Éric Zemmour. În ceea ce-l priveşte pe Emmanuel Macron, votat în 2017 de locuitorii din centrele marilor oraşe, nimeni nu mai crede în sondajele care-l dau câştigător sigur în turul întâi în 2022 cu 24-26 % (filosoful Michel Onfray, printre alţii).

Emmanuel Macron încă nu şi-a anunţat candidatura, dar echipa sa de campanie, condusă de la Élysée, a strâns mai mult decât dublul de susţineri necesare (1 260 „parrainages" - „năşiri") pentru a putea candida. La fel, Valérie Pécresse a strâns 1 824 de susţineri. Éric Zemmour are doar 250 de „năşiri". În schimb, doi candidaţi de stânga, care vor face doar 2-3 procente, au deja cele 500 de recomandări necesare.

Campania electorală oficială nu a început, dar de-acum nu se mai pot ivi mari surprize. Poate cu excepţia unei spectaculoase ieşiri din cursă a lui Emmanuel Macron. Mulţi aşteaptă apariţia unui dosar devastator, care să-l împiedice pe preşedinte să mai candideze. Atacul la soţia sa, Brigitte Macron, nu a dat rezultate. În schimb, afacerea Alstom, care a fost repusă pe tapet şi alimentată recent chiar de Macron, e departe de a fi clarificată. Emmanuel Macron e susţinut de oligarhi, de miliardari şi de media mainstream controlată integral de aceştia. „Macron nu e candidatul celor bogaţi, ci al celor foarte bogaţi" - François Hollande, fost preşedinte, dixit).

După alegerile prezidenţiale franceze, care pot fi şi ele contestate pe modelul alegerii lui Joe Biden în SUA, vor veni la scurt timp, în iunie, alegerile parlamentare. Partidul prezidenţial LREM, care a fost fabricat pe picior, cu CV-uri de amatori în politică trimise pe Net, a pierdut în toate alegerile intermediare (locale, regionale, europene) şi nu a reuşit să se înrădăcineze în teritoriu, nu mai poate păcăli categoric, ultramajoritar, ca acum cinci ani. Partidul Reconquête (numit astfel după Reconquista spaniolă ?) al lui Zemmour ar trebui să-şi facă intrarea în Parlament. Anul acesta, înainte de 14 Iulie, Ziua Naţională a Franţei, peisajul politic va fi oricum foarte diferit de cel de azi.

Petru Romoşan