Ascensiunea lui Arturo Ui

• Tweet

Cât timp a tăcut sau s-a exprimat doar ocazional, prin alocuțiuni scrise de alții, Klaus Iohannis a reușit să pară o persoană rezonabilă, în banca ei, preocupată mai mult de standardul personal de viață decât de agenda funcției dobândite printr-un banal concurs de împrejurări. De când a deprins vorbirea și a căpătat gustul exprimării este alt om. Cu totul altul.

Cuvântarea sa din seara anunțului rezultatelor primului tur al prezidențialelor dezvăluie o personalitate dominată de ură și intransigență față de adversar. Limbajul său de o violență crescândă, până la cote nemaiînregistrate în vocabularul politic autohton, dezvăluie o psihologie ancestrală, bazată pe dominația prin anihilare a adversarului. Filipica se antipesedistă atinge limitele instigării la exterminare, nu doar a unei ideologii, dar și a celor care o împărtășesc. Să terminăm o dată cu pesedismul și cu pesediștii! - cheamă la luptă candidatul, care nu mai face vreo distincție între activiștii tradiționali și adepții unei doctrine politice. Cu puțin efort de imaginație poți interpreta chemarea sa ca un îndemn la tatuarea încheieturilor sau plasarea pe reverul hainelor categoriei menționate a unor steluțe roșii care să permită identificarea și eliminarea din circuitul public a „celorlalți". A celor care nu împărtășesc ideologia „mea" - pronumele în jurul căruia gravitează întreaga filosofie a candidatului, adeptul „guvernului meu", al „partidului meu", al „Parlamentului meu", al „justiției mele" și așa mai departe.

Klaus Iohannis nu împărtășește niciun moment principiile și calitățile prin care liberalismul - haina ideologică pe care a îmbrăcat-o în absența altor oferte - ar putea fi mai bun și mai folositor poporului decât pesedismul care întruchipează toate relele posibile și cauza tuturor neîmpliniriilor. Întregul său discurs se rezumă la acuzații nediscriminatorii a tot ceea ce a însemnat social-democrația pesedistă în evoluția societății românești și nu la evocarea soluțiilor prin care liberalismul (de tristă amintire prin prestația catastrofală a Guvernului Tăriceanu din mandatul 2005 2008) poate să ofere soluțiile unei vieți mai bune. Dealtfel, acesta este aspectul care pare să îl intereseze cel mai puțin pe Iohannis, pentru el este esențială urgența tentației totalitare prin care va putea să controleze totul fără să se mai împiedice de principii. Cum spuneam, Iohannis este un liberal de circumstanță. Acesta a fost culoarul liber la momentul ascensiunii sale. Putea fi foarte bine pesedist.

Amintiți-vă că a fost propus premier de către odioasa formațiune în reuniunile de la GRIVCO, și atunci ar fi încercat probabil să transforme partidul lui Iliescu în ceea ce vrea acum să facă din cel al Brătienilor. Iar metoda aleasă este de un primitivism greu de imaginat. Nu l-am auzit niciodată în decursul lungii sale campanii electorale vorbind concret despre modul în care se va produce schimbarea în bine. Cu ce oameni - alții decât cei rămași prin simulacrul de partid Liberal - și prin ce metode. I-a fost suficient să denunțe erorile (evidente și mai numeroase parcă decât în orice altă guvernare de stânga) și personajele și să profereze amenințările prin care urmează să se producă anihilarea acestora. Iohannis nu a desfășurat o campanie electorală în favoarea sa, ci una împotriva altora. Iar succesul său relativ demonstrează că este mult mai ușor să demolezi decât să construiești. Deocamdată „lucrul bine făcut" al candidatului se referă doar la instigare și la acea ură viscerală aflată probabilă în gena sa, care în alte timpuri și conjuncturi s-a putut manifesta catastrofal.

Octavian Andronic