Aluviunile Marii Resetări

• Tweet

Mai nou, pandemiile și criza climatică își arată colții. Nu există nici acum o explicație sigură a acestora. Nu este clarificată originea pandemiei - transmitere de la animal la om sau creație de laborator scăpată de sub control sau avertizare din partea unui centru de putere. Și nici originea crizei climatice - un efect al emisiilor de carbon sau o modificare a poziționării planetei nostre. Se navighează între explicări alternative. Pe acest fundal, s-a lansat însă proiectul „Marii Resetări Mondiale".

Lansarea proiectului s-a suprapus cu schimbarea politică din Statele Unite ale Americii. În mod firesc, ceea ce se petrece în supraputerea hegemonică a lumii are răsfrângeri vaste. De această dată, în 2020, nu se puteau câștiga alegerile prezidențiale fără coaliția unor curente de pe întregul spectru al politicii organizate și al sensibilităților politice. Rareori s-a realizat o coaliție atât de eterogenă.

Coaliția a dus la schimbarea administrației din Washington DC. Componentele ei își promovează vederile. Unele aspiră la a modifica societățile și raporturile internaționale. Adesea ele trec peste nevoi imediate - joburi, bunăstare, libertăți civile, democrație - la obiective privind familia, sexualitatea, interpretarea istoriei. La mesajul dintotdeauna al democraților americani de a face ca de democrație să poată beneficia fiecare cetățean, s-au adăugat neașteptat obiective ce supralicită cadrul.

Observăm acum în multe locuri din lume opinii orientate spre a desființa familia, a modifica sexul, a rescrie istoria, chiar a spori opiumul din societate. A început și vorbirea despre oameni care ar fi în plus. Toate acestea se adună astăzi sub cupola Marii Resetări.

Sursele spectrului de opinii ce se adună în proiectul Marii Resetări sunt diferite. Ele sunt identificabile de către cel care aruncă o privire în istoria ideilor. Menționez aici cinci surse majore.

O sursă se află deja la originile Lumii Noi. În entuziasmul afirmării Americii, Emerson a chemat la „a crea din nou toate lucrurile (create all things new)" prin ruperea de către fiecare individ a ceea ce-l ține legat de „lumea iluzorie", asumându-și că divinul este în el însuși. El cerea o nouă relație a individului cu universul plecând de la premisa că „natura poartă totdeauna culorile spiritului" (Ralph Waldo Emerson, Nature, în Leonard Harris, Scott L.Pratt, Anne S.Waters, American Philosophies. An Anthology, Blackwell, Malden Mass., Oxford, 2020, p. 45). Natura conține, desigur, „un element spiritual, care este esențial pentru perfecțiunea ei" (p. 47). Ea ne susține să progresăm. „Este esențial pentru o teorie adevărată a naturii și a omului ca ele să conțină ceva progresiv" (p.57), postula Emerson. Apelul său era ca fiecare om „să privească lumea cu ochi noi" și fiecare „să-și pună de acord viața cu ideea pură din mintea sa, care astfel își va desfășura grandioasele proporții". Emerson a pus oamenii pe direcția unui radicalism al schimbării.

A doua sursă a Marii Resetări ține de o evoluție a cugetării. În versiunea lui William James, spre deosebire de cea a lui Charles Peirce și John Dewey, pragmatismul s-a asociat cu un asalt la adresa moștenirii spirituale. Discipolul primului, George Santayana (The Last Puritan, 1936), l-a dus până la capăt și a devenit un fel de clasic recent al „despiritualizării" satisfacțiilor umane. Relativ la om, el considera că „virtutea sa este corporală, șarmul său este corporal, fericirea lui este și va fi totdeauna corporală (bodily)". În opinia lui George Santayana, ar fi timpul unei vieți umane ce nu mai are nevoie de nimic spiritual. Potrivit acestei opinii, „fără să doresc vreo spiritualitate (căci nu am experiența nevoii ei) și nesacrificând nimic spiritual (deoarece nu pot renunța la ceva, care în primul rând nu există ca să fie dobândit), eu îmi urmez numai virtuțile mele reale, virtuți de ființe umane, de ființe ineluctabil încorporate, ființe ireductibil temporale" (John. J. Stuhr, Pragmatism, Postmodernism, and the Future of Philosophy, Routledge, New York and London, 2003, p. 189-190). „Despiritualizarea" vieții oamenilor a rămas mesajul acestui fel de subiectivism.

A treia sursă a fost curentul „acosmismului" rus al anilor douăzeci. Acesta s-a profilat imediat după victoria Revoluției din Octombrie, când, în propaganda, presa și institutele de cercetări din Rusia sovietică, s-a pus problema schimbării omului și a condițiilor vieții în consecința schimbărilor revoluționare. Lupta pentru emanciparea omului de constrângerile istoriei a fost plasată atunci la ordinea zilei. Sub titlul „omului nou", s-au reunit idei din diverse surse: umanismul și iluminismul, cu tema omului ca veritabil Dumnezeu al condiției sale, ideea lui Feuerbach a lui Dumnezeu drept „proiecție a omului", teza lui Marx a „saltului din imperiul necesității în imperiul libertății", ideea lui Darwin a omului ca ființă în schimbare în funcție de mediu, ideea lui Nietzsche a „trecerii de la om la supraom" (Boris Groys, Michael Hagemeister, Die neue Menschheit: biopolitische Utopien in Russland zu Begin des 20.Jahrhunderts, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2005). S-a și trecut atunci la acțiuni de formare a „omului nou". Nu mai conta punerea tradițională a oamenilor sub tutela lui Dumnezeu, ci însăși „dumnezeirea omului", socotindu-l capabil de cele mai radicale schimbări de sine și schimbări ale lumii. În acest fel s-a pus în mișcare voluntarismul schimbării naturii umane.

A patra sursă a Marii Resetări a fost tot europeană, dar ea a fost transplantată pe solul Americii în anii treizeci. Pe baza abordării economice a societății datorate lui Marx și psihanalizei lui Freud, Erich Fromm a examinat în acei ani nu doar fenomene culturale, ci și situația muncitorimii germane. În concret, cunoscutul psiholog a examinat sistemul judiciar din țările occidentale (Stuart Jeffries, Grand Hotel Abyss. The Lives of the Frankfurt School, Verso, London, New York, 2017, p. 151-153). El a susținut că statul se prezintă pe sine ca echivalent al tatălui din psihanaliză. Individul îl preia în subconștient și, temător de pedeapsă, se concentrează în viața sa curentă asupra crimei și pedepsei, în loc să reflecteze asupra opresiunii sociale. Crima și criminalitatea devin țapul ispășitor al condițiilor economice și al inechității din societate. Erich Fromm era de părere că, trecând sub tăcere sistemul economic, sistemul penal existent în democrații nu reduce criminalitatea, ci consolidează opresiunea.

De aici plecând, Angela Davis a creat în anii șaizeci noțiunea „complexului închisoare-industrie" spre a acuza alianța dintre stat, business, justiție în vederea unei oprimări căreia îi cad victime mai ales negrii. Sistemul, spunea ea, nu este rasist, dar perpetuează aservirea negrilor. Reacția la acest sistem ar trebui, potrivit cunoscutei militante, să se axeze pe tema opresiunii și să devină radicală. O rescriere a istoriei o consideră parte a demersului.

A cincea sursă a proiectului Marii Resetări vine din istoria lungă. Este vorba de năzuințele la liberalizare a raporturilor sexuale, în optica cunoscută a mișcării LGBT asupra relațiilor dintre oameni, care are azi exponenți aproape pretutindeni. Aceste năzuințe au căpătat o elaborare intelectuală de pondere în opera de răsunet a lui Michel Foucault. Cunoscutul psihiatru francez a localizat mecanismele represiunii din societate în atitudinile față de corpul uman și a apărat orizontul unei „eliberări a corpurilor de impactul „puterii" (detaliat în A. Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014, pp.448-456). În epoca modernă („l'age classique", cum o numește), a argumentat Michel Foucault, s-a ajuns la un interes major pentru corpul uman în vederea dresării lui și a transformării lui în „corp docil". „Este docil un corp care poate fi supus, care poate fi utilizat, care poate fi transformat și perfecționat" (Michel Foucault, Surveiller et punir, Galimard, Paris, 1975, p.138). Ceea ce este nou, continuă fostul clinician, este faptul că, de acum, corpul este luat sub controlul „puterii" existente, inclusiv în forma unei coerciții neîntrerupte, constante, care este o veritabilă „disciplinare a corpului" și, prin acest intermediar, a cetățenilor. Michel Foucault a privit această „disciplinare" din punctul de vedere critic al unei emancipări a oamenilor la nivelul corpului. În viziunea sa, „puterea" se impune în forță, dar tentacular și rafinat în viața oamenilor, generând poziționări specifice ale conștiinței și anumite măsuri sociale de controlare a corpului. Tema eliberării corpului de carcasa instituțiilor și cunoașterii actuale adepții lui Michel Foucault au promovat-o în discuția publică.

Cele menționate mai sus sunt izvoarele principale din care proiectul Marii Resetări Mondiale își trage vederi și resurse de argumentare. El a apelat, desigur, și la resurse contextuale, găsite de înșiși militanții mișcării în varii locuri din lume.

Este de subliniat că proiectul a fost precedat de inițiative de organizare a unei reflecții asupra viitorului umanității și de luare de decizii. Începutul l-a făcut David Rockefeller, adept al neomalthusianismului, cu o inițiativă de organizare a unui lobby printre oamenii foarte bogați pentru strângerea rândurilopr și luarea în mâini a viitorului. A venit apoi, între altele, inițiativa Clubului de la Roma. Acesta a dat cartea Limitele creșterii (1971) și a mișcat conștiințele cu două teze: teza că lumea este lovită de dificultăți precum suprapopularea, scăderea capacității alimentare, neregenerarea resurselor, degradarea solului, guvernanța mediocră și teza că interdependența națiunilor slăbește independența lor, încât ar trebui promovată o „gândire globală".

Aceste teze au fost plasate pe agenda unor organizații internaționale, inclusiv agenda ONU, și au trecut în spațiul public. Umanitatea ca întreg a început astfel să dea atenție unor fenomene precum degradarea solului, alimentația, afectarea suveranității naționale, care s-au agravat continuu. Neajunsul, ce continuă însă și azi, este acela că în numele gravității riscurilor, tematizarea dreptății, a echității, a legitimării, a valorii vieții a scăzut. Or, fără aceste valori, nu există soluții durabile. De altfel, înainte de orice se cuvin observate amenințările și dificultățile ce vin dinspre deciziile și disfuncțiile instituționale de astăzi.

Ca proiect socio-economico-politic, Marea Resetare a fost articulată propriu-zis în ramificațiile Forumului Economic Mondial de la Davos. În pandemie, Forumul s-a simțit dator să dea o viziune. Aceasta a găsit prezentarea concentrată în cartea Covid-19: The Great Reset (World Economic Forum, Cologny-Geneva, 2020), semnată de Klaus Schwab și Thierry Malleret.

Nu fac rezumatul cărții și nu stărui aici asupra unor susțineri importante, cum sunt, de pildă, nevoia de intervenție pentru a opri degringolada din lume, observația că pandemia nu a nivelat, ci a sporit inegalitățile din societăți (p. 61). Evaluez, însă, demersul. Ca să fiu direct, am trei obiecții.

În carte se scrie că posibilitățile de schimbare, ce țin de premisele existente, sunt acum „nelimitate și legate doar de imaginația noastră, în bine sau rău" (p. 16). Replica mea în acest punct este că, fără imaginație, nu este posibilă schimbarea, dar doar cu imaginație, nu merge.

Cartea lui Klaus Schwab și Thierry Malleret consideră interconectivitatea, velocitatea și complexitatea drept caracteristici ale lumii de azi. Trec peste observația că mai sunt și alte caracteristici: o lume cu decalaje sociale și internaționale în creștere; o lume cu nevoie acută de legitimare a deciziilor; o lume cu științe revoluționare, în care electronica și neurologia sunt chei. Întrucât este interconectivitate, se cere „viziune lărgită (enlarged view)" (p.22). Dar „viziune lărgită" nu este încă și „viziune cuprinzătoare", fără de care nu este posibilă schimbarea aducătoare de avantaje pentru oameni. În definitiv, câte „viziuni lărgite" nu duc la schimbări aparente? Astăzi este de tematizat societatea ca întreg, nu doar părți ale vieții în cadrul ei și nu doar individualitatea.

La rândul lor, cei doi autori fac subiect din complexitatea ce ajunge să copleșească decidenții (p. 29). Firește, complexitatea a crescut. Acum, însă, nu complexitatea este ceva nou. Complet nou este faptul că a intervenit și o „complexitate a stăpânirii complexității" (pe larg, în volumul A. Marga, Stăpânirea complexității, în curs de apariție), care cere soluții cu totul noi, ce pretind reflexivitate.

Ca urmare a lacunelor metodologice, în cartea Covid-19:The Great Reset sunt îngustări de perspectivă. De pildă, ni se spune că „pandemia schimbă mixarea muncii și capitalului" (p.32),ceea ce este adevărat. Dar numai tehnologia face schimbarea? În carte se chiar crede că „odată cu răspunsurile economice care se adoptă acum la pandemie, se poate sesiza că se fac schimbările instituționale și alegerile politice care vor pune economiile pe o nouă cale spre un viitor mai echitabil, mai verde" (p.45). Este realist să luăm în seamă impactul evoluției tehnologiei asupra economiei, dar este improbabil ca doar din tehnologie să rezulte o politică proactivă în domeniul social și al mediului.

Din aceleași lacune, se dau explicații firave în cartea Covid-19:The Great Reset. Spre exemplu, se vorbește de o „deglobalizare" în anii ce vin, „stimulată de ridicarea naționalismului și de o mai mare fragmentare internațională" (p. 86). Nu se înțelege că însăși globalizarea neoliberală existentă a provocat țările la a-și restabili suveranitatea. Desigur, o „corectură a globalizării" a început cu președintele Donald Trump, care și-a dat seama că, prin globalizare, fug capitalurile chiar din SUA. Ceea ce se petrece însă este o eroziune a globalismului, ce are ca efect reafirmarea statelor naționale.

În sfârșit, tot în consecința lacunelor metodologice, apelul cărții Covid-19:The Great Reset este ambiguu și riscant. Ni se spune, de pildă, că de când pandemia a început, au fost provocate dezbateri furioase dacă să mai păstrăm „sanctificarea vieții" (p. 166) tipică umanismului. Spus direct, Marea Resetare nu exclude relativizarea considerării fiecărei vieți ca scop în sine și a fiecărui om ca ființă intangibilă, încât umanismul devine ceva facultativ.

Dincolo de toate, Marea Resetare prevede o schimbare globală a societăților și a modurilor de viață. Sociologic privind lucrurile, ea propune un „capitalism al intervenienților (stakeholders)". Prin apel la noi științe, la folosirea neuroștiințelor, ea are în orizont un alt om - un om cum nu a mai fost. Paradigma sa este „fuziunea dintre om, tehnologie, inteligența artificială". „Agenda transumanistă", „guvernul mondial" și o „nouă politică a gândurilor", ce implică decodarea electronică a ceea ce gândesc persoanele, întregesc Marea Resetare.

Aluviunile amintite ale proiectului sunt astăzi completate de propuneri șocante. Este vorba de proiecte ale Parlamentului European, de la schimbare în structura familiei, părăsind rolurile consacrate ale părinților, și renunțarea la tradiții, trecând prin liberalizarea schimbării de sex și prin sugestia oficială că „am fi deja cam mulți" (Ursula von der Leyen) și „ar fi cazul scăderii populației" (Yuval Noah Harari), la propunerea unei ministre spaniole de a include copiii în liberalizarea relațiilor sexuale.

Din nefericire, viitorul rămâne marcat de nesiguranță. Între altele, se poate spune că are loc o cotitură, sub privirile noastre, în relația economică și politică a supraputerilor, ce nu va lăsa neatins ceva din viața actuală. Dar curentul Marii Resetări se cuvine examinat cu precizie. Se poate face față istoriei doar cunoscând la propriu despre ce este vorba. (Din volumul Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, ediția a doua, în curs de publicare)

Andrei Marga