A fost odată ca niciodată...

• Tweet

În panica generată de răspândirea coronavirusului, care a cuprins întreaga lume, închizând școli, universități și săli de teatru, arenele sportive au rămas și ele cu tribunele pustii, cum s-a întâmplat și duminică seară, în București, la derby-ul dintre FCSB și Craiova.

În ciuda acestei nebunii crescânde, la oaza însorită a Paradisului Verde de la marginea capitalei s-a scris în weekend o poveste minunată și aproape nefirească, desprinsă din istoria de aur a handbalului românesc. Campionii mondiali de la Paris, reuniți din toate colțurile țării și ale lumii, sărbătoreau 50 de ani de la cucerirea titlului suprem, la 8 martie 1970. De fapt, momentul pentru care sunase adunarea inegalabilul Cristian Gațu era doar pretextul revederii celor... patru generații de campioni ai lumii - 1961, 1964, 1970 și 1974 - jucători de geniu care făcuseră legea în handbalul mondial, scriind pagini memorabile în cronica sportului românesc.

Și erau mai toți acolo, de la unicul triplu campion mondial care este octogenarul Cornel Oțelea și colegul său de leat, dublul laureat Cezar Nica, la puștii care le-au venit din urmă, astăzi în prag de 70 de ani sau peste, ca Gațu, Birtalan, Ion Popescu, Nodea și Samungi, Marinescu și Goran, Kicsid, Radu Voina, Dan Marin, Tudosie, Werner Stockl, Mircea Ștef, Vasile Stângă, Nicu Munteanu și Grabovschi. Avioanele "Lufthansa", care au rămas la sol, și restricțiile impuse de coronavirus le-au blocat sosirea lui Petrică Ivănescu, Hansi Moser, Roly Gunesch și Jacky Iacob, "Air France" i-a anulat biletul lui Cornel Penu, dar nici cu ei lista n-ar fi fost completă.

Din nefericire, se grăbiseră să plece dintre noi nu mai puțin de 16 foști campioni mondiali, iar în memoria lor , părintele Bogdan a oficiat creștineasca slujbă de pomenire: Redl, Gruia, Hnat, Bogolea, Telman, Covaci, Bulgaru, Costache Mircea I, Costache Mircea II, Bădulescu, Coman, Moldovan, Licu, Dincă, Bota și Cozma, cum la odihna veșnică s-au retras și marii lor antrenori, care au fost Oprea Vlase, Niculae Nedeff, Eugen Trofin și Ioan Kunst Ghermănescu, Dumnezeu să-i odihnească în pace!

N-aș vrea să credeți cumva că petrecerea oferită marilor campioni și doamnelor lor - organizată de asociația lui Cristian Gațu și găzduită cu fast și generozitate de Cristian Țânțăreanu - a avut vreo clipă aerul unui taifas de pensionari. Nici vorbă! Sigur, pe ici-pe colo lăsase ușoare urme și "dictatura reumatismului", cum îi spunea Cioran, dar credeți-mă că flăcăii ăștia de 70-80 de ani, care celebrau (doar) jumătatea de centenar scursă de la Paris '70, n-au avut răbdare să stea la mese decât în cele câteva minute necesare discursurilor-blitz ținute de Gațu și Cornel Oțelea, salutului și trofeului transmise prin Narcisa Lecușeanu de președintele IHF, Dr. Hassan Moustafa, și decernării puzderiei de cupe, statuete și DVD-uri cu imagini din cele patru finale mondiale.

Apoi, ca la un semnal, toată lumea s-a grăbit la iarbă verde, pe pajiștea însorită, unde puzderia de reporteri și cameramani i-a luat la rând, invitându-i la depănat amintiri și musai la filmat și fotografiat cu marile trofee cucerite la Paris și scoase anume (cu birocrația aferentă și doar pentru câteva ore!) din vitrinele Muzeului Sportului Românesc. Era un du-te-vino incredibil, de parcă băieții ieșiseră din nou la încălzire, grătarele sfârâiau, dar nimeni nu se înghesuia la ele, iar eu îi priveam fermecat dintr-un colț și - pândind să nu scap un tricou cu semnăturile lor - îmi aminteam că, în urmă cu 50 de ani, îi întâmpinasem la aeroport, ca tânăr reporter al ziarului "Sportul". Pe pajiștea de la Paradisul Verde aveam imaginea tinereții fără bătrânețe!...

Deci, ne revedem în 2024, când vom aniversa (tot fără federație și fără MTS!?!) altă jumătate de secol, scursă de la titlul mondial din '74.

Horia Alexandrescu
(preluat din Romania literara)