Așa ar începe cel de-al treilea război mondial

• Tweet

La fel ca acum, înaintea declanșării celui de-al doilea război mondial, liderii marilor puteri ale lumii vorbeau despre iminența declanșării războiului. Nimeni nu voia să cedeze nimic. Premisele celui de-al treilea război mondial se văd ca umbrele în peștera inițiatică.

Totuși, în 30 septembrie 1938, premierul Franței Édouard Daladier, împreună cu neexperimentatul prim ministru al Marii Britanii, Neville Chamberlain, s-au dus în Germania să-i pilească lui Adolf Hitler colții. Prin Acordul de la München, marile puteri europene au permis trupelor germane să ocupe Sudetele, de dragul „păcii pentru vremea noastră," așa cum aveau să spună. Cehoslovacia mobilizase deja peste un milion de soldați și era pregătită să lupte pentru independență, dar nu i sa permis să participe la conferință.

Întors în patrie, naivul Chamberlain a asigurat națiunea britanică de pace "pentru vremurile noastre." Winston Churchill, unul dintre criticii săi aprigi, i-a răspuns: "Ai avut de ales între război și lipsă de onoare. Ai ales lipsa de onoare și vei avea război." Zis și făcut. În același timp, Daladier și Chamberlain au amenințat conducerea statului cehoslovac ca va fi responsabilă de război. Astfel, președintele Edvard Beneš a capitulat. Forțele germane au intrat în Sudeția, fără opoziție. Curând, forțele poloneze și maghiare au invadat celelalte părți din Cehoslovacia.

Istoria a consemnta ca dată de începere a celui de-al Doilea Război Mondial: 1 septembrie 1939. Atunci, Hitler a invadat Polonia, ca urmare a Pactului Molotov-Ribbentrop. „Există un singur argument: exercitarea forței" - avea să zică Neville Chamberlain, în declarația sa de război, din 3 septembrie, la doar câteva zile după ce l-a asigurat pe omologul francez că lucrurile merg înspre bine.

Titlul editorialului nu-mi aparține. Cu acesta deschide The New York Times ediția de ieri a paginii de comentarii. E scris de Bret Stephens, laureat al Premiului Pulitzer. El compară situația din trecut cu cea de azi. Invadarea Cehoslovaciei seamănă cu invadarea Ucrainei de azi. "Apele s-au adunat. S-au ridicat treptat, până ce barajul s-a spart." Pactul germano-sovietic avea să fie preambulul declanșării celui de-al doilea război mondial. Oare vizita premierilor Poloniei, Cehiei și Slovaciei la Kiev, pentru a-l asigura pe "eroul" Zelinski de ajutor armat, nu e preludiul celui de-al treilea război mondial?

Nicolae Ciucă a preferat să fie la Isaccea. O idee de mare strateg militar. Nu s-a angajat că va livra de pe teritoriul României arme Ucrainei. Măcar în al doisprezecelea ceas, liderii noștri preferă neutralitatea. Cel puțin din acest punct de vedere, merită felicitați. Conservatorul jurnalist american ne-a adus aminte că multe acțiuni de dinaintea celui de-al doilea război mondial seamănă cu cele de azi. Japonia invada Manciuria. Italia intra în Abisinia. Renania se înarma. Germania alimenta cu arme regimul lui Franco din Spania. Norii negri au prevestit întotdeauna furtuna. Așa ar începe cel de-al treilea război mondial

Înainte de invadarea Ucrainei, SUA a șters Iugoslavia de pe harta lumii. Rusia a luat pe sus Osetia de sud și Nagorno-Karabach. Apoi, a anexat Crimeea. Iranul și Pakistanul au ochit periodic Israelul. Siria a fost pusă la pământ, împotriva ajutorului militar rusesc. Ucrainenii se refugiază, la fel ca spaniolii în anii 1935. Liderii marilor puteri ale lumii repetă zilnic refrenul lui Chamberlain: "Există un singur argument: exercitarea forței." Nimeni nu caută pacea. Toate țările se înarmează. Un singur lucru e diferit. Discursul urii face ravagii astăzi. Iar emoția e folosită ca forță beligerantă.

Editorialistul NYT amintește că Occidentul a avut 22 de ani timp să negocieze pretențiile lui Putin. N-a făcut-o. Și iată, un nou război. În aceeași pagină a găsit o singură laudă lui Joe Biden: că a reușit să recompună unitatea NATO. Înainte de cel de-al doilea război mondial nu exista așa o forță precum Alianța Nord-Atlantică. Însă narativul forței întunecă rațiunea. Și incită. De la populații, la batalioanele înarmate. În accepțiunea șefilor de state democratice, mai multă înarmare, mai multă determinare și un singur ton al folosirii forței nu sunt menite să descurajeze, ci să amplifice starea de război.

Se știe din istoria umanității că un militar de carieră (Putin a fost ofițer de informații) merge până la capăt. Și Ion Antonescu a făcut la fel. Până la plutonul de execuție. Și istoria l-a judecat drept un criminal. Astăzi, nimeni nu mai alege între război și lipsă de onoare. Toți încoardă mușchii. Ridică voci. Constrâng populații la sărăcie, în numele păcii, înarmându-se până-n dinți.

Tensiunile din Renania și războiul civil din Spania au pus bazele celui de-al doilea război mondial. Ucraina seamănă azi cu Ceholslovacia lui Beneš? Oh, nu. Dimpotrivă. Mai degrabă cu Iugoslavia titoistă. O țară de partizani care nu s-a lăsat ocupată. Dar va fi distrusă jumătate de secol după, în 1999. De către cine? De către cea mai puternică forță militară a lumii.

„Sancțiunile pot devasta Rusia pe termen lung. Dar pentru războiul din Ucraina este pe termen scurt," zice jurnalistul american. Nu știu de ce, dar discursul urii pare a fi întreținut. Citind zilnic presa străină, observ o agresivitate nemaiîntîlnită. Miroase a fum de război. Maestrul Ioan Cristoiu vorbea în podcastul său de ieri că Rusia nu-și risipește armele de înaltă performanță cu ucrainenii, ci așteaptă confruntarea cu NATO. Știu. Ni se zbârlește părul. Dar alternativa trebuie luată în calcul. Nimeni nu cedează. Cum să se instituie armistițiul? Cu hărțile de război pe masă? Ca-n trenul celor trei crai?

Marius Ghilezan