Pecetea morţii pe casca militară a unui sublocotenent învăţător. Adevarul despre noaptea de 23 august 1944

• Tweet

Sublocotenentul învăţător Ionel Arsinte şi-a pierdut viaţa chiar în noaptea de 23 spre 24 august 1944, casca militară fiindu-i străpunsă de o schijă.

Prin arhive militare sau civile, ori uitate în sertarele urmaşilor se păstrează documente sau obiecte ce amintesc de cei mulţi dar neştiuţi români, fie soldaţi, subofiţeri sau ofiţeri, care au sfârşit în ultima conflagraţie mondială. Periodic, prin diverse publicaţii sau ziare, pe site-uri dedicate şi la unele simpozioane, graţie unor pasionaţi de istorie locală, apar relatări inedite despre cei care au sfârşit în ultimul război. Asta după ce au fost încorporaţi obligatoriu sau au consimţit voluntar să îmbrace haina militară. O astfel de poveste, a destinului unui sublocotenet învăţător, Ionel Arsinte, a fost adusă în prezent de profesor doctor în istorie şi filosofie Dumitru Ioniţă, de la Liceul Mihail Sadoveanu din Borca, judeţul Neamţ.

La ordinul Mareşalului Ion Antonescu, în anul 1942, s-au înfiinţat Batalioanele Fixe Regionale, acestea fiind plasate la limita graniţelor trasate samavolnic de Uniunea Sovietică în ceea ce priveşte Basarabia, respectiv de Ungaria hortistă, în nord-vestul Transilvaniei, după Dictatul de la Viena. „Printre acestea se afla şi Batalionul Regional Fix Neamţ, în care au fost mobilizaţi locuitorii volunari din satele de pe Valea Bistriţei, ei făcând parte din Compania Farcaşa, ulterior Compania Fărcaşa - Mălini. Funcţiona ca subunitate a Batalionului Fix Neamţ, fiind încorporată Regimentului III Grăniceri, la comanda căruia era colonelul Nistor Teodorescu", relatează profesorul Ioniţă.

În noaptea de 23/24 august 1944, voluntarii Companiei Farcaşa - Mălini, care era condusă de locotenentul învăţător Dumitru Popovici, directorul Şcolii Farcaşa, împreună cu soldaţii Regimentului III Grăniceri, au fost primii care au întors armele împotriva trupelor germane, staţionate în Munţii Stânişoarei, în Neamţ şi Suceava. Printre ofiţerii companiei era şi sublocotenent Ionel Arsinte. Acesta se născuse la 14 mai 1896, la Farcaşa. Se căsătorise pe 8 aprilie 1920, în localitatea Galu, cu Ecaterina Paşnicu, având doi copii, Lica Virginica şi Dorel. Înainte de război a fost învăţător la şcolile din Dreptu şi Pârâul Pântei, ambele din Neamţ, dar a predat şi la Crucea, judeţul Suceava.

Pe dascălul nemţean, actul de la 23 august 1944 l-a prins pe aliniamentul Boroaia - Mălini - Poiana Mărului - Sabasa, între trupele române şi cele germane având loc lupte grele, pentru deţinerea poziţiei strategice montane. În timpul ostilităţilor din zona Boroaia, Ionel Arsinte a fost surprins de un bombardament, viaţa fiindu-i curmată de o schijă care i-a străpuns casca, acesta fiind omorât pe loc. „Înainte de Paştile anului 1944, a trimis o parte din bagaj familiei, anunţând-o cu premoniţie că: «Eu viu de aici nu mă mai întorc, eu voi muri cât degrabă», după cum mărturisea fiica sa.

A fost îngropat într-o scoarţă de molid la Boroaia, iar pe 6 decembrie 1944, corpul a fost ridicat şi îngropat în cimitirul Bisericii Sfânta Parascheva din Farcaşa - Neamţ. Astfel, a fost pus capăt unei vieţi ce s-a dăruit apărării gliei străbune. Membrii familiei au păstrat ca amintire casca sa militară, ce poartă cifrul Regal al Regelui Carol al II lea şi urme de sânge impregate în interior", a mai relatat profesorul Dumitru Ioniţă. După decizia României de la 23 august 1944, când a fost ruptă alinţa cu Axa, Munţii Stânişoarei au fost teatrul unor lupte înverşunate între beligeranţi, poziţiile fiind apărate de trupele germane şi ungare, aflate în retragere spre Ardeal, în încleştarea cu cele române şi ruse. Aici era şi un drum strategic, care lega comuna Borca - Neamţ de Mălini - Suceava.

Fusese construit, între 1902 şi 1914, la cererea expresă a Regelui Carol I, în primul rând din considerente militare, pentru a face legătura între Valea Moldovei şi Valea Bistriţei şi în al doilea rând comercial, cel mai înalt punct fiind în Pasul Stânişoara, 1.235 de metri. Din această trecătoare, unde fuseseră construite fortificaţii şi cazemate, trupele germane au executat tiruri de artilerie la mulţi kilometri depărtare. În amintirea soldaţilor din Regimentele 3 Grăniceri, 6 Grăniceri şi Compani 11 ucişi în luptele pentru cucerirea zonei strategice, la poalele muntelui a fost construit un alt monument, o veche cruce din din piatră marcând poiana în care şi-au pierdut viaţa câteva sute de ostaşi.