Jacques Attali: Spre haos, în 6 pași!

• Tweet

Ar trebui să fii ultimul dintre orbi pentru a nu vedea că însăși structura instituțiilor democratice se fisurează în multe țări, în special în cele mai bogate: în Statele Unite, președintele precedent, după ce a umplut cele mai înalte instituții judiciare ale țării cu magistrați clar hotărâți să anuleze principalele câștiguri democratice din ultimii șaizeci de ani, a încercat o lovitură de stat pentru a se menține la putere, înainte de a deveni favoritul următoarelor alegeri prezidențiale, într-un climat de confruntare foarte brutală.

În Marea Britanie, domnia lui Boris Johnson, care a început ca un festival de comedie, se încheie ca o farsă tristă, din care democrația va ieși foarte slăbită, în aplauzele presei tabloide și în furia victimelor Brexitului. În Germania, o coaliție asediată încearcă să mențină în viață un guvern atacat atât de susținătorii unei alianțe cu Rusia, cât și de cei care susțin o mai mare supunere față de Statele Unite.

Chiar și în înțeleapta Olanda, gestionarea stângace a unei reforme agricole menite să accelereze reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră i-a scos pe toți agricultorii în stradă, ducând la nenumărate greve și provocând violențe uriașe care par a fi dincolo de inițiatorii mișcării. În sfârșit, în Franța, o majoritate relativă, atacată în stânga și în dreapta sa de extremele incapabile să producă un plan de guvernare realist, vede furia și grevele anunțate, fără a aștepta nici măcar reintrarea socială tradițională.

În fața acestei situații, dictatura rusă și cea chineză, în mod ironic, cred că timpul lucrează pentru ele, că Occidentul va capitula în curând, prea ocupat să-și găsească gazul și petrolul și să împiedice revoluția să se extindă; și se pregătesc să înghită Ucraina și Taiwanul ca primele lor premii de război. De fapt, evenimentele nu le dovedesc că se înșeală.

Dacă vom continua așa, istoria este mai mult sau mai puțin scrisă: democrațiile se îndreaptă spre haos, în șase etape.

1. Exasperarea: oamenii nu mai înțeleg cum, după ce au fost ademeniți de promisiuni de bunăstare, creștere și progres social, se trezesc brusc în fața penuriei, a catastrofelor naturale și a prăbușirii ascensorului social, care duc la inflație și pesimism, fără ca autoritățile politice să pară capabile să le remedieze.
2. Demonstrații: în fața acestora, cei mai afectați reacționează. Foarte adesea, acest lucru începe cu țăranii, cărora li se alătură curând toți cei excluși din modernitate, în special locuitorii din teritoriile neglijate.
3. Delegitimarea: în fața incapacității elitelor care le conduc de a organiza o economie echitabilă, capabilă să reconcilieze aceste obiective aparent contradictorii, populația nu mai crede în instituțiile lor și se apucă să le răstoarne liderii și să le calce în picioare cele mai sacre simboluri.
4. Dezorganizare: într-o astfel de situație, serviciile publice se prăbușesc, regulile de securitate nu mai sunt respectate, spitalele sunt părăsite, școlile sunt abandonate, forțele de poliție sunt copleșite; funcționarea societăților complexe devine imposibilă.
5. Revoluția: atunci când o putere democratică se simte atacată în acest fel, devine tensionată, speriată, face greșeli și pierde rapid controlul situației. Nenumărate încercări de revoluții care au eșuat anterior reușesc în cele din urmă, iar cele mai bine stabilite regimuri cad în cele din urmă.
6. Contrarevoluția: speriați de îndrăzneala lor, burghezii, odată aliați cu poporul pentru a scăpa de elitele pe care ei înșiși le creaseră, se adună și instaurează regimuri autoritare.

Dacă adăugăm că în prezent mai mult de o persoană din zece în lume suferă de foame, că jumătate dintre copiii din lume nu au acces la o școală decentă de doi ani, vom înțelege că furia și revoluția nu vor fi doar o chestiune de oameni bogați frustrați, ci că întâlnirea a două tipuri de furie, cea a celor bogați și cea a celor săraci, poate duce lumea spre haos.

Soluția există. Este întotdeauna același lucru: să explice, să spună adevărul, să fie corect, să schițeze perspective, să arate că există un proiect democratic global, național și local care ar face posibilă satisfacerea atât a cerințelor de frugalitate, cât și a celor de abundență: economia vieții, a cărei creștere nu implică o risipă tot mai mare de resurse naturale. Ar fi interesant să îl înțelegem, să îl explicăm, să îl punem în aplicare și să unim oamenii în jurul acestui proiect care poate salva omenirea.

Jacques Attali