Istoria ascunsă: originile secrete ale Primului Război Mondial

• Tweet

Printre numeroasele mituri care tulbură mintea politică contemporană, cel care poluează cel mai mult înțelegerea faptelor istorice este ideea că cei bogați și puternici nu conspiră.

Ei conspiră în mod continuu, obișnuit, eficient, diabolic și la o scară dincolo de orice imaginație. A nega existența acestor conspirații înseamnă să închizi ochii atât la dovezile empirice copleșitoare, cât și la cea mai elementară rațiune.

Pe de altă parte, pentru un observator avizat al "Marelui Joc" al politicii, este o sursă de uimire nesfârșită să se împiedice mereu și mereu de exemple tot mai incredibile ale monstruoaselor mașinațiuni de care sunt capabile elitele bogate și puternice. Și, într-adevăr, aici intră în scenă autorii cartii "Istoria ascunsă" Docherty și Macgregor, care amenință să ne taie respirația.

Astfel, ne spun ei, istoria oficială și canonizată a Primului Război Mondial este o minciună imensă și absolută de la început până la sfârșit. Teza autorilor se înscrie pe deplin în acest registru conspiraționist, care afirmă că - parafrazând un cuvânt rostit mai târziu de un Churchill activ în fruntea acestei narațiuni - niciodată nu au fost uciși atât de mulți oameni fără rost, pentru a satisface ambiția și profitul câtorva.

Demolând numeroasele "shibboleths" care au înconjurat originile "Marelui Război" (inclusiv "responsabilitatea germană", "eforturile de pace britanice", "neutralitatea belgiană" și "inevitabilitatea războiului"), Docherty și Macgregor indică ceea ce ei consideră a fi adevărata sursă a conflictului: o cabală mai mult sau mai puțin secretă, promovată de imperialiștii britanici, a cărei întreagă existență politică, timp de aproximativ cincisprezece ani, a fost dedicată pregătirii unui război european menit să distrugă concurentul emergent al Imperiului Britanic în domeniile comercial, industrial și militar, și anume Germania.

Pe scurt, departe de a fi "somnambulizat într-o tragedie globală", Docherty și Macgregor susțin că el "a fost prins într-o ambuscadă de o cabală secretă de războinici" și că originea sa nu se află la Berlin, ci "în inima Londrei".

Trebuie să mărturisesc în acest moment că sunt înclinat să dau crezare unei teze atât de frapante, fie și numai din principiu. La urma urmei, oricine privește fără iluzii realitatea politică a timpului nostru poate vedea chipul coșmarului descris de Orwell. Mai mult, trei decenii de jurnalism independent m-au determinat să concluzionez nu numai că aproape nimic din ceea ce este prezentat ca "știre" nu este nici pe departe adevărat, ci și că narațiunea și prezentarea convențională a poveștii este o făcătură asemănătoare cu o bancnotă de trei dolari. Dar, cu toate acestea, merită să cerem unul sau două argumente credibile în sprijinul acestei teze. Să luăm în considerare câteva dintre argumentele prezentate în cartea Istoria ascunsă.

Înainte de a porni într-o călătorie dezordonată prin labirintul de argumente, se cuvine să începem prin a prezenta personajele principale ale acestei povești sinistre.

La început a fost Cecil Rhodes, prim-ministru al Cape Colony, dar care, ne amintesc autorii, era "în realitate un oportunist a cărui afacere era acapararea de terenuri", a cărui avere fusese făcută în părți egale "prin eliminarea brutală a băștinașilor și prin interesele miniere mondiale ale casei Rothschild". Se pare că Rhodes avea de mult timp în minte planul de a înființa o "societate de tip iezuit" care să contribuie la ambițiile globale ale Imperiului Britanic. În februarie 1891, a apelat la serviciile apropiaților săi, William Stead, un jurnalist de marcă, și Lord Esher, un consilier apropiat al monarhiei britanice.

Alte două personalități au fost în curând acceptate în cercul interior care constituia grupul clandestin: Lord Nathaniel (Natty) Rothschild, membru al faimoasei dinastii bancare britanice și europene, și Alfred Milner, un strălucit academician și administrator colonial care avea să devină în curând geniul organizator și maestrul hotărât al ceremoniilor organizate de grup.

Acestor patru figuri centrale li se vor alătura mai târziu: Lordul Northcliffe, proprietarul ziarului The Times, care va completa efortul lui Stead în sarcina de a face propagandă și de a lucra asupra mentalității publicului britanic în vederea războiului cu Germania; Arthur Balfour și Herbert Asquith, doi viitori prim-miniștri britanici care vor aduce influența parlamentară necesară; Lorzii Salisbury și Rosebery, care vor aduce un nou cerc de relații politice; și Lordul Edward Grey, ministru de externe în 1914, care va bate ultimul cui în sicriul păcii europene.

O figură deosebit de importantă care s-a alăturat grupului a fost prințul Edward (care avea să devină în curând regele Edward al VII-lea), care, în ciuda imaginii sale de afemeiat, era într-adevăr un politician isteț, ale cărui frecvente incursiuni sociale internaționale aveau să ofere acoperirea perfectă pentru a contribui la formarea alianțelor militare și politice, adesea secrete, dintre Rusia, Franța, Marea Britanie și Belgia.

Această gardă pretoriană centrală și-a întins tentaculele în toate ramurile ierarhiei puterii britanice (și, în cele din urmă, internaționale), recrutând viguros "Asociația contribuabililor", o multitudine de birocrați de nivel inferior, ofițeri militari, academicieni, jurnaliști și funcționari publici de rang înalt, mulți dintre ei provenind din Balliol și All Souls Colleges, Oxford.

Și, odată cu ei, legendarul Churchill, generos umflat de propria grandilocvență și bine uns cu banii Rothschild, se va înălța pentru a-și ocupa poziția sfântă printre aleșii secreți și avizi de război.

Prima descoperire a acestei cabale a elitelor a avut loc în Africa de Sud, odată cu promovarea deliberată a celui de-al doilea război boer (1899-1902). În 1886, în regiunea Transvaal a fost găsit aur, iar imperialiștii britanici erau hotărâți să pună mâna pe el. După o serie de mașinațiuni eșuate ale lui Rhodes însuși pentru a-i doborî pe boeri, elita secretă a primit un as în mânecă atunci când Alfred Milner a fost numit Înalt Comisar în Africa de Sud. Profitând de această oportunitate, Milner a intrat în război fără să mai stea pe gânduri, cu infama sa politică a pământului pârjolit și cu cererile sale categorice de capitulare necondiționată, și a afișat o filozofie marțială generală care avea să fie folosită mai târziu împotriva Germaniei.

După înfrângerea burilor, Milner & Co (Rhodes murise în timpul "negocierilor de pace") a pătruns rapid în principalele organe ale guvernării imperiale britanice, inclusiv în departamentele de relații externe și coloniale și în Oficiul de Război. Arthur Balfour a mers mai departe prin înființarea Comitetului pentru Apărare Imperială (CID) în 1902. Acest lucru s-a dovedit a fi deosebit de util pentru a ajuta la ocolirea aproape în întregime a cabinetului britanic în anii, lunile și zilele care au precedat august 1914. Balfour avea să se dovedească a fi unul dintre cei doi membri permanenți ai acestei instituții imperiale extrem de importante; celălalt era lordul Frederick Roberts, comandantul-șef al forțelor armate și un prieten apropiat al lui Milner. Roberts a fost cel care, ulterior, a numit doi paraziți tragic de incompetenți, Sir John French și Douglas Haig, în posturile lor, care au supravegheat uciderea în masă a sute de mii de soldați aliați.

Anul 1902 a fost marcat și de încheierea Tratatului anglo-japonez. Marea Britanie se temea de mult timp pentru imperiul său din Orientul Îndepărtat din cauza Rusiei și dorea să consolideze Japonia ca o contrapondere. Alianța a dat roade în conflictul ruso-japonez din 1904-1905, care a provocat o înfrângere decisivă pentru Rusia. Având încă în minte obiectivul pe termen lung al războiului împotriva Germaniei, Milner și acoliții săi au schimbat abil momeala și au început imediat să îl curteze pe țarul Nicolae al II-lea, ceea ce a dus la Convenția anglo-rusă din 1907. În aceeași perioadă (în 1904), Marea Britanie - cu ajutorul ineluctabil al lui Edward al VII-lea - a rupt dușmănia de aproape o mie de ani cu Franța și a semnat Entente Cordiale cu fostul său rival.

În același timp (în 1905), a fost încheiat un acord mai mult sau mai puțin secret cu regele Leopold al II-lea, care permitea Belgiei să anexeze Statul Liber Congo. Aceasta a fost, ca să spunem așa, o alianță între Marea Britanie și Belgia; o alianță care, în decursul următorului deceniu, avea să fie aprofundată continuu prin numeroase acorduri militare bilaterale (majoritatea secrete, adică necunoscute de Parlamentul britanic) și "memorandumuri de înțelegere", lucruri care au eliminat orice noțiune de "neutralitate" în ceea ce privește poziția Belgiei în viitorul conflict împotriva Germaniei.

Nucleul alianței era acum pregătit, și anume Marea Britanie, Franța și Belgia, și tot ce mai rămânea de făcut era să se asigure loialitatea și supunerea coloniilor britanice. Pentru a contribui la realizarea acestui obiectiv, Milner a convocat Conferința Imperială de Presă din 1909, care a reunit aproximativ 60 de proprietari de ziare, jurnaliști și scriitori din întregul Imperiu, împreună cu aproximativ 600 de jurnaliști, politicieni și personalități militare britanice, într-o vastă orgie de propagandă de război. Mesajul marțial a fost apoi transmis cu duritate mulțimilor de locuitori coloniali neștiutori. Succesul Conferinței a fost deosebit de evident în Canada, unde, în ciuda discordiei extreme pe această temă, națiunea a sfârșit prin a trimite peste 640.000 de soldați pe câmpurile de exterminare din Europa în numele unei mici mâini de imperialiști britanici.

Docherty și Macgregor ne amintesc că renumitul istoric Barbara Tuchman, în cartea sa "The Guns of August", premiată cu Pulitzer, "a arătat foarte clar că Marea Britanie era hotărâtă să intre în război cel târziu în 1911". Într-adevăr, pregătirile pentru război erau în plină desfășurare încă din 1906.

Dar anul 1911 a marcat un punct de cotitură, când elita secretă și-a permis să încerce pentru prima dată să pornească un război împotriva Germaniei. Pretextul a fost Marocul. Ca să fim corecți, Marea Britanie nu avea niciun interes colonial direct în Maroc, dar Franța și Germania aveau. Până atunci, cabala londoneză - cu Edward Grey în funcția de ministru de externe - a inclus un ministru francez, Théophile Declasse, în cercul său de încredere și a reușit să producă ceea ce a fost practic o operațiune sub steag fals la Fez. Franța a dat curs incidentului trimițând o armată de ocupație acolo. Germania a dat un răspuns minimalist, trimițând o mică canonieră la Agadir, ceea ce a permis întregii prese britanice - reflectând interesele "statului profund" britanic - să intre într-o stare de isterie, condamnând "amenințările germane la adresa căilor maritime britanice" etc. Fitilul războiului a fost stins în cele din urmă abia în ultimul moment, când prim-ministrul francez (nou ales) Joseph Caillaux a inițiat discuții de pace cu Kaiserul. Războiul cu Germania va trebui să mai aștepte.

Între timp, Marea Britanie, sub conducerea mandarinelor sale secrete - adică aproape în întregime fără control sau aprobare parlamentară - și-a continuat pregătirile pentru război. În acest scop, de exemplu, Churchill, care în 1911 fusese numit Primul Lord al Amiralității, a redistribuit flota britanică din Atlantic din Gibraltar în Marea Nordului, iar flota din Mediterana în Gibraltar. În același timp, flota franceză a fost retrasă din Atlantic pentru a compensa absența britanicilor din Mediterana. Toate aceste manevre au fost îndreptate strategic împotriva Marinei germane din Marea Nordului. Piesele au fost plasate pe tabla de șah globală.

În Franța, Caillaux, de stânga și non-violent, a fost înlocuit ca prim-ministru în 1913 de unul dintre "contribuabilii" elitei britanice, Raymond Poincaré, un germanofob de dreapta. Poincaré l-a rechemat rapid pe ambasadorul său anti-război în Rusia, George Louis, și l-a înlocuit cu revanșardul Declasse. În același timp, în Statele Unite, cabala secretă, acționând în mare parte prin intermediul Societății Pilgrim și al caselor Morgan și Rockefeller, a pus la cale alegerea unui democrat necunoscut, dar maleabil, Woodrow Wilson, în detrimentul președintelui Taft, susținător al controlului public asupra băncilor centrale. De pe acest înalt peron, "statul profund" anglo-american a lansat Sistemul Rezervei Federale a SUA, o bancă centrală privată dedicată de la bun început finanțării războiului împotriva Germaniei.

Simpla narațiune care se repetă la nesfârșit despre circumstanțele asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la 28 iunie 1914, ne spun Docherty și Macgregor, conține la fel de puțin adevăr ca și versiunea oficială a asasinării lui JFK, două generații mai târziu. Într-adevăr, asemănările structurale dintre cele două evenimente - de la retragerea aproape totală a aparatului de securitate până la indicii clare de complicitate statală (în acest caz, cu originea în Serbia, dar care au dus direct la Londra) - sunt remarcabile. Este suficient să spunem că a existat un lanț de evenimente în cascadă - evenimentele nu au fost determinate de instinctele umane de bază și de forțe inevitabile care nu pot fi controlate de om, așa cum se pretinde adesea, ci de minți calculatoare și de un plan conspirativ.

Astfel, în perioada imediat următoare asasinatului, Austria-Ungaria a beneficiat de un sprijin internațional larg și a fost percepută ca fiind partea vătămată. Cu toate acestea, suspecții obișnuiți, care au ajutat la organizarea crimelor, au reușit să direcționeze cu abilitate propaganda împotriva Austriei și a Germaniei, prin intermediul unui șiretlic ingenios. După ce a obținut în secret conținutul "Notei", care conținea cererile austriece (rezonabile în circumstanțele respective) de căință din partea sârbilor, cabala secretă a reușit să obțină acces direct la redactarea "răspunsului sârbesc". "Răspunsul" a fost, desigur, conceput pentru a fi inacceptabil din punctul de vedere al Austriei. În același timp, președintele francez, Poincaré, a zburat la Moscova pentru a-i asigura pe țar și pe generalii săi că, în cazul în care Germania va acționa pentru a-și onora responsabilitățile alianței sale cu Austria, Franța va sprijini Rusia în declanșarea unui război european la scară largă. Franța știa, bineînțeles, că Anglia - sau mai degrabă clica sa de elite imperiale - era la fel de hotărâtă să intre în război. De fapt, în acest moment de oportunitate, Grey și Churchill au convenit să cumpere Anglo-Persian Oil Company, pentru a garanta aprovizionarea cu petrol a marinei britanice.

În tot acest timp, a rămas evident că Kaiserul Wilhelm și cancelarul Bethmann erau singurii lideri care aveau un obiectiv de pace autentic. Demonizarea lor ulterioară de către hoardele de istorici necurați sună la fel de orwellian ca și demonizarea contemporană a națiunilor și indivizilor care se opun imperiului american.

După ce au reușit să transforme o conflagrație locală din Balcani într-un infern european general, Grey, ministrul britanic de externe, și Asquith, primul ministru, au folosit toate loviturile cele mai mici de pe scena diplomatică pentru a distruge orice posibilitate de pace și pentru a garanta apariția războiului.

De exemplu, la 9 iulie, ambasadorul german la Londra, prințul Lichnowsky, a fost asigurat în repetate rânduri de Grey că Marea Britanie nu este implicată în negocieri secrete care ar putea duce la război. Aceasta a fost în mod evident o minciună flagrantă. La 10 iulie, Grey a indus în eroare Parlamentul, făcându-l să creadă că Marea Britanie nu era câtuși de puțin îngrijorată de faptul că evenimentele de la Sarajevo ar putea duce la un război la nivel continental. În același timp, Berchold, prim-ministrul austriac, a fost indus în eroare de către cele trei guverne ale Antantei, care au crezut că reacția lor la "Notă" nu va merge dincolo de un protest diplomatic. Cu toate acestea, în a treia săptămână a lunii iulie, fiecare dintre aceste guverne a revenit asupra cursului și a afirmat o respingere totală a răspunsului Austriei.

La 20 iulie, după cum am menționat deja, președintele francez, Poincaré, s-a deplasat la Sankt Petersburg pentru a reafirma acordurile marțiale ale celor două națiuni. La 25 iulie, Lichnowsky s-a prezentat neanunțat la Foreign Office-ul britanic cu o cerere disperată, redactată de guvernul german, prin care îl implora pe Grey să își folosească influența pentru a opri mobilizarea rusă. În mod incredibil, nimeni nu a fost disponibil pentru a-l primi. În orice caz, Rusia își începuse deja mobilizarea în secret la 23 iulie, iar la 26 iulie Churchill a mobilizat în liniște flota britanică la Spithead.

Desigur, niciunul dintre aceste evenimente nu a fost supus vreunui control democratic. După cum afirmă Docherty și Macgregor. În ceea ce privește publicul general [britanic], nu se întâmpla nimic neplăcut. A fost pur și simplu un weekend de vară.

La 28 iulie, Austria, deși nu a fost în măsură să invadeze decât peste două săptămâni, a declarat război Serbiei. În același timp, Ministerul britanic de Externe a început să răspândească zvonuri conform cărora pregătirile germane pentru război erau mai avansate decât cele ale Franței și Rusiei, când, de fapt, se întâmpla exact contrariul. Evenimentele au scăpat rapid de sub control.

Pe 29, Lichnowsky l-a implorat din nou pe Grey să împiedice o mobilizare rusă la granițele Germaniei. Răspunsul lui Grey a fost redactarea a patru scrisori către Berlin, care, după război, au fost analizate, dar care nu au fost niciodată trimise. Aceste expediții s-au dovedit a fi pur și simplu o șaradă inventată pentru a face să pară că Marea Britanie (și în special Grey) face tot posibilul pentru a evita războiul. În seara zilei de 29, Grey, Asquith, Churchill și Richard Haldane s-au întâlnit pentru a discuta despre ceea ce Asquith numea "războiul care se apropia". Docherty & Macgregor subliniază din nou că acești patru bărbați erau practic singurele persoane din Marea Britanie care erau la curent cu calamitatea care se apropia, cu excepția oricărui alt membru al cabinetului, a membrilor Parlamentului și a cetățenilor britanici. Ei au fost arhitecții acesteia.

Pe 30, Kaiserul i-a trimis o telegramă țarului Nicolae, care conținea un apel sincer la negocieri pentru prevenirea ostilităților. Într-adevăr, Nicolae a fost atât de mișcat de pledoaria lui William, încât a decis să-și trimită emisarul personal, generalul Tatishchev, la Berlin pentru a negocia pacea. Din nefericire, Tațișciov nu a ajuns niciodată la Berlin, fiind arestat și încarcerat chiar în acea noapte de Sazonov, ministrul rus de externe, pe care cartea "Istoria ascunsă" îl identifică în mod convingător ca fiind un as în mânecă al cabalei secrete de la Londra. Sub presiunea susținută a armatei sale superioare, Nicolae a cedat în cele din urmă și, în după-amiaza zilei de 30, a ordonat mobilizarea generală.

Anunțul oficial al mobilizării rusești a închis efectiv toate ușile către pace. Germanii, dându-și seama că fuseseră păcăliți și, de asemenea, că urmau să fie atacați pe două fronturi - dinspre vest de Franța și dinspre est de Rusia - au ordonat în cele din urmă propria mobilizare la 1 august; în mod semnificativ, a fost ultima putere continentală care a făcut acest lucru. În acest stadiu, Germania a făcut o gravă eroare tactică: a decis să își urmeze mobilizarea cu o declarație de război oficială și de onoare împotriva Franței. În acest fel, a căzut și mai adânc în capcana întinsă de Grey & Co., care au complotat de la început până la sfârșit pentru a face tot posibilul pentru a asigura războiul, fără a părea că au început oficial războiul.

Grey avea încă o carte de jucat pentru a convinge atât un Cabinet și o Cameră a Comunelor reticente la război să renunțe la bunul simț și să se arunce din nou într-un război paneuropean la scară largă. La fel cum mitul "armelor de distrugere în masă" va fi folosit, într-o epocă ulterioară, pentru a promova agresiunea imperială a SUA, tot așa și mitul "Belgiei neutre", o țară săracă și lipsită de sânge, a fost cel care a purtat steagul imperialismului britanic.

La 2 august 1914, prim-ministrul Asquith a convocat o reuniune specială a cabinetului pentru a discuta despre criza (fabricată). Deși Cabinetul nu era dispus să aprobe implicarea Marii Britanii într-un război european, s-a aflat sub presiune și a fost luat prins cu garda jos de dezvăluirile unei "rețele de obligații [militare și politice], despre care fusese asigurat că nu erau obligații, [și] care fuseseră răsucite în jurul lor în somn". Mai mult, Grey nu le-a dezvăluit faptul că ambasadorul german, Lichnowsky, se oferise în mod expres, cu o zi înainte (1 august), să garanteze neutralitatea Belgiei. De fapt, manevrele înșelătoare ale lui Grey ar fi putut să nu fie niciodată dezvăluite, dacă cancelarul Bethmann nu ar fi prezentat această propunere Reichstagului la 4 august.

Cabinetul era suficient de dominat, confuz - și înșelat, căci Asquith, fără acordul Cabinetului și fără ca acesta să știe, ordonase deja mobilizarea armatei și a marinei - nu mai rămăsese nimic de făcut decât să-i dea peste nas Parlamentului. Astfel, la 3 august, Sir Edward Grey a urcat pe podium și s-a lansat într-un panegiric epic despre nebuniile păcii și virtuțile războiului. Din nou, audiența nu a fost deosebit de receptivă, dar predica a prins putere.

După ce a dat tonul anunțând că pacea în Europa "nu poate fi păstrată", Grey a continuat să prezinte o serie uluitoare de minciuni și denaturări cu privire la acordurile militare complicate și îndelungate dintre Anglia, Franța, Rusia și Belgia. Dacă Grey era de crezut, ele nu existau. Dar cum rămâne cu rețeaua densă de acorduri diplomatice? Nu a existat un astfel de acord, nu a existat o astfel de încurcătură. Parlamentul a fost "liber" să-și voteze conștiința, să-și exercite mandatul democratic. Cu condiția, bineînțeles, să nu fi votat în favoarea păcii.

În orice caz, toate acestea nu erau decât preambululul axei centrale a discursului lui Grey: neutralitatea belgiană. Duplicitatea acestei simple prefăcătorii a fost depășită doar de ascunderea de către Grey, nu numai în cabinet, ci și în Parlament, a ofertei Germaniei de a garanta exact acest aspect, adică neutralitatea Belgiei. În schimb, Grey a prezentat în mod dramatic o telegramă trimisă de regele belgian regelui George, solicitându-i ajutorul. Momentul nu ar fi putut fi mai perfect decât dacă ar fi fost trimis în mod deliberat pentru a servi la această ocazie. Și bineînțeles că așa a fost. La fel de pregătite au fost și declarațiile pro-război, în urma acestei predici, făcute de liderii diferitelor partide de opoziție. Fiecare dintre ei fusese evaluat și convins de Churchill să se alăture mișcării înainte de ședința de astăzi. Doar Ramsay Macdonald, liderul Partidului Laburist, a înotat împotriva valului bine orchestrat de "inevitabilitate" care a marcat de la început până la sfârșit perorația marțială a lui Grey.

Sesiunea de astăzi s-a încheiat fără dezbateri; Asquith nu a permis niciuna, deși a fost presat de președintele Parlamentului să convoace din nou ședința mai târziu în acea seară. Între timp, Grey a pecetluit afacerea, adică războiul, trimițând un ultimatum Germaniei, cerându-i să nu invadeze Belgia, deși Grey știa că această invazie începuse deja. După cum au spus Docherty și Macgregor, a fost o "lovitură de maestru". Războiul nu mai putea fi evitat. Și, deși a avut loc o dezbatere viguroasă și importantă în sesiunea de noapte, care a demolat în mare parte poziția lui Grey, totul a fost în zadar. La ora stabilită, Arthur Balfour, "fost prim-ministru conservator și membru al cercului interior al elitei secrete, s-a ridicat amenințător. Se săturase. Folosindu-se de întreaga sa autoritate magistrală, a condamnat, ridiculizat și respins argumentele oponenților războiului ca fiind "ultimele firimituri și reziduuri ale dezbaterii". Camera Comunelor fiind astfel redusă la tăcere de emoție, ultima șansă de pace în Europa s-a stins.

Ceea ce frapează, în repetate rânduri, la lectura Istoriei ascunse este sunetul de adevăr care răsună pe fiecare pagină, în timbrul fiecărei revelații. Ar trebui să fie șocant faptul că un grup atât de mic de indivizi de elită, dincolo de orice control democratic, poate determina soarta - și moartea - a milioane de oameni. Ar trebui să fie, dar nu este așa. Nu este, pentru că acum vedem același lucru care se întâmplă din nou și din nou în fața ochilor noștri. Într-adevăr, actuala stare de "război permanent" este mai mult sau mai puțin o caracteristică a modernității.

Docherty și Macgregor au adus o contribuție valoroasă în acest sens. Ei au mers mai departe decât cei pe care David Irving i-a identificat ca fiind "istorici curteni", adică istorici care sunt practic prostituate în slujba consensului elitei/establishment-ului, și ne dau o imagine a ceea ce înseamnă cu adevărat să scrii istorie. Și dacă există o lecție - sau, mai degrabă, o contra-lecție - pe care o putem învăța de la ei, aceasta este că suntem condamnați să repetăm istoria doar atâta timp cât îi ascultăm pe cei care se ocupă de a o ascunde și de a o inversa; într-un cuvânt, pe cei care ne mint.