Furnizarea unei monede de rezervă globale și viitorul rol al yuanului chinezesc

• Tweet

Economiile sunt o componentă vitală a oricărei economii de succes, iar în acest articol este expusă nebunia din spatele paradoxului economisirii. A fost o greșeală uriașă pentru factorii de decizie politică keynesiană să descurajeze economiile în interesul stimulării temporare a consumerismului.

Probabil că acum este prea târziu, dar încurajarea oamenilor să economisească prin eliminarea tuturor impozitelor pe economii contribuie enorm la reducerea inflației prețurilor și a deficitelor comerciale, sporind în același timp bogăția națională. Acest lucru este dovedit empiric și demonstrat de o teorie rațională.

În plus, există o eroare în a presupune că nu există nicio alternativă la dilema lui Triffin, care a presupus că, pentru ca o națiune să producă un nivel semnificativ de monedă de rezervă pentru circulația externă, trebuie să înregistreze deficite comerciale. Triffin descria problemele pe care Statele Unite și le-au creat singure în cadrul acordului de la Bretton Woods, ceea ce a dus la eșecul fondului de aur de la Londra la sfârșitul anilor '60. Acest lucru îi informează și astăzi pe factorii de decizie politică din SUA și îi determină în mod greșit pe comentatorii americani să creadă că dolarul nu poate fi înlăturat din poziția sa preeminentă, scrie Planet Today.

Dar dilema lui Triffin presupune că băncile centrale trebuie să acumuleze rezerve valutare. Cu excepția cazului în care un guvern s-a îndatorat în mod nesăbuit într-o monedă străină, nu este nevoie ca acestea să facă acest lucru. Rezervele valutare nu adaugă nimic la stabilitatea unei monede naționale. Aurul a îndeplinit acest rol cu succes și probabil că o va face din nou în viitor. O rată de economisire de 45% este cea care stă la baza puterii Chinei. Lipsa economiilor în America și în alianța sa occidentală este călcâiul lor de Ahile.

Dovezi empirice

Dacă ar exista o politică fiscală care ar reduce inflația prețurilor de consum, ar stabiliza o monedă fiduciară, ar încuraja alocarea capitalului în scopuri productive și ar îmbunătăți finanțele publice pe termen lung, care ar fi aceasta? Să se elimine toate impozitele pe economii.

Aceasta este lecția învățată de Germania de Vest și Japonia, care au suferit o înfrângere absolută și o distrugere economică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Monedele lor nu mai aveau nicio valoare. Dar și-au revenit pentru a deveni puteri economice în Europa și, respectiv, Asia în puțin mai mult de două decenii. Ambele au pus în aplicare politici fiscale favorabile economiilor, care au pus la dispoziție capital la rate stabile ale dobânzii pentru ca noile industrii să investească în producție. Germania și-a dezvoltat Mittelstand-ul, iar Japonia s-a bazat pe Zaibatsu-ul său integrat pe verticală.

Germania a avut noroc de ministrul său al economiei, Ludwig Erhard. Un adept al pieței libere care, la 20 iunie 1948, a luat taurul de coarne, Erhard a pus capăt în mod unilateral raționalizării în aceeași zi în care a fost introdusă noua marcă, prezentând-o ca un fapt împlinit guvernatorilor militari din zonele britanice și americane. Într-o săptămână, magazinele au început să se redeschidă, iar bunurile au devenit disponibile pe scară largă.

În cadrul negocierilor cu guvernatorii militari, Erhard a reușit să obțină reduceri ale impozitului pe venit pentru economii, care, prin intermediul sistemului bancar, au fost investite, punând la dispoziție capital pentru reconstrucția sectorului privat. Deși a luptat împotriva ambelor guverne militare din cele două zone pentru a păstra impozite mai mici și pentru a obține un tratament favorabil pentru economii până în anii 1950, Erhard a pus bazele unei economii de piață libere, bazate pe economii. Până în anii 1980, singurul impozit pe economii era un impozit de 10% reținut la sursă pe dobânzile bancare și cupoanele de obligațiuni, impozit care nu a fost în general urmărit de autoritățile fiscale germane, știind că încercările de a face acest lucru ar fi dus pur și simplu economiile în afara zonei de acoperire a acestora, în Luxemburg și Zurich.

Din acest motiv, Germania a rămas o economie bazată pe economii, cu o monedă puternică, până la încorporarea mărcii în noul euro. Spre marea confuzie a neokeynesienilor britanici și americani care subscriu la paradoxul lor scump al economiilor, Germania a devenit cea mai bogată dintre națiunile europene, cu excepția poate a Elveției. În ambele cazuri, monedele forte au însoțit crearea de bogăție.

Opoziția de după război a lui Erhard a venit în principal din partea generalului Sir Brian Robertson, șeful guvernului de ocupație britanic, și a francezilor. Comandantul zonei de ocupație americane, generalul Lucius Clay, a fost mai favorabil soluțiilor de piață liberă. Americanii au promovat Planul de lichidare a finanțelor de război și de reabilitare financiară a Germaniei (1946), scris la cererea lui Clay, unul dintre coautori fiind Joseph Dodge. În 1949, Dodge a fost apoi numit să consilieze guvernul japonez în privința reconstrucției postbelice, în calitate de consilier al generalului MacArthur. Iar Dodge a avut un rol esențial în asigurarea faptului că, până la un anumit nivel, conturile de economii ale oficiilor poștale erau în întregime scutite de taxe. Probabil că a fost o omisiune deliberată din partea sa, dar legea fiscală nu îl împiedica pe titularul unui cont să deschidă pur și simplu un alt cont de economii atunci când limita de scutire de impozite a unui cont existent era atinsă.

Dodge a implementat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de "Linia Dodge". Insistând asupra unui buget național echilibrat și închizând presele de tipărire, a pus capăt hiperinflației. Cursul de schimb dintre yen și dolar s-a stabilizat. Intervențiile și interferențele economice ale guvernului au fost reduse la scară largă. Făcându-se ecoul politicilor de piață liberă ale lui John Cowperthwaite din Hong Kong, Dodge și-a dat seama că cel mai bun progres economic se obținea prin eliminarea intervenției statului, lăsând acest lucru în seama oamenilor de afaceri și a antreprenorilor japonezi care, în ciuda războiului, și-au păstrat competențele și relațiile necesare pentru a-și conduce afacerile. Cu sprijinul lui MacArthur, a eliminat fără milă subvențiile și controlul prețurilor. În cele din urmă, Dodge a fost rechemat în America, devenind directorul pentru buget al lui Truman, unde, în decurs de numai un an, a redus la jumătate deficitul federal al SUA.

Abordarea de piață liberă a lui Dodge a fost completată de asistența unui alt consilier american, W Edwards Denning. Denning a introdus în producția japoneză tehnici de control al calității care au revoluționat producția. Ca o consecință a contribuției lui Denning, Japonia a evoluat rapid de la o sursă de bunuri de proastă calitate la un producător de cea mai bună tehnologie de consum și la fabricarea de bunuri de consum de înaltă calitate, de top la nivel mondial.

În spatele acestei revoluții s-a aflat stimulentul fiscal pentru economisire - o abordare simplă care presupune că veniturile impozitate puse deoparte nu ar trebui să fie impozitate din nou. Atât în Germania, cât și în Japonia, aceștia nu au fost singurii factori care au dus la ieșirea cu succes din pustietatea totală, dar sunt elementele care au asigurat că ambele națiuni au continuat să înflorească. Iar în Japonia, în ciuda faptului că guvernul a îmbrățișat pe deplin filozofia keynesiană în urma bulei speculative de la sfârșitul anilor '80, cultura de economisire a "doamnei Watanabe, gospodina japoneză" persistă până în prezent.

După perioada petrecută în Japonia și în timp ce Joe Dodge își făcea magia bugetară pentru Truman, britanicii mergeau în direcția opusă, evitând piețele libere, îmbrățișând keynesianismul, persistând cu raționalizarea până în 1954 și impunând taxe punitive pe economii. Declinul Marii Britanii postbelice și al unei mari părți a Europei nu trebuie să intre în povestirea noastră, dar a fost o caracteristică a tuturor națiunilor care au pus în aplicare politici economice de impozitare a economiilor.

Teoria care stă la baza economiilor

Dovezile empirice sunt clare. Începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, economiile care au îmbrățișat piețele libere și rolul economiilor personale au obținut rezultate mai bune decât cele care au văzut în economii o sursă ușoară de venituri fiscale. În plus, putem explica cu ușurință de ce piețele libere reușesc să creeze bogăție pentru toți, în timp ce o economie dirijată de stat este anti-progres. Acest lucru a fost demonstrat de economistul austriac, Ludwig von Mises, care într-un eseu scris în 1920 a explicat inutilitatea planificării centrale din cauza lipsei capacității de a efectua calcule economice. Desigur, el a comparat socialismul în toată regula pe care Rusia îl adoptase cu piețele libere. Dar concluziile sale, potrivit cărora statul nu este capabil să aloce resursele economice, inclusiv capitalul, la fel de eficient ca și capitaliștii în căutare de profit, se aplică în egală măsură și la formele mai puțin agresive de socialism.

Într-o economie de piață liberă, indivizii sunt obligați să facă provizii pentru capriciile necunoscute ale viitorului. Adesea, prin intermediul polițelor de asigurare și al planurilor de pensii, aceștia pun deoparte o parte din venitul lor pentru a se proteja de consecințele financiare ale unei boli și ale unei incapacități, pentru a-și asigura bătrânețea și pentru a se asigura că vor avea ceva de transmis moștenitorilor lor. Dacă mediul de circulație este solid, nu este nevoie de nicio abilitate financiară pentru a păstra valoarea economiilor în aceste aranjamente și sub forma depozitelor bancare. În limitele perspicacității lor, cei care au anumite cunoștințe financiare se pot aventura în alte forme de economisire, cum ar fi obligațiunile emise de agențiile și corporațiile lor guvernamentale și chiar pentru a dobândi participații în întreprinderi.

Ca întotdeauna, investitorii cu abilități și cunoștințe își vor îmbunătăți poziția în raport cu cei mai puțin pregătiți din punct de vedere financiar, ceea ce este anatema pentru redistribuitorii de bogăție. Dar corupția valorii creditului care însoțește intervenția monetară a statului îi sărăcește cel mai mult pe cei care nu au abilități de investiții, întotdeauna cei mai săraci din societate. Prin urmare, este de la sine înțeles că o economie care beneficiază cel mai mult de economiile maselor trebuie să protejeze valoarea creditului.

Revoluția keynesiană a călcat strâmb asupra acestei probleme. Keynes i-a respins pe economiștii capitaliști drept rentieri, un termen cu conotații emoționale care sugerează că aceștia sunt muncitori și lacomi doar pentru dobânda la capitalul lor. Mediul său academic de la Cambridge și, ulterior, mediul Bloomsbury din Londra a fost cu siguranță populat de acești flaneur. Dar acesta nu era reprezentativ pentru populația mai largă, care urma să fie privată de dorința sa de eutanasiere a rentierilor, exprimată în mod deschis în Teoria generală.

Așa se face că Keynes a găsit paradoxul economisirii, în timp ce se străduia să renunțe la legea lui Say pentru a-și justifica Teoria generală. În capitolul 23, el ia teoriile nebunești precedente pe această temă drept dovadă a distrugerii provocate de economisire. Anterior, în capitolul 3, în Observații privind natura capitalului, el a afirmat că economisirea excesivă ar putea duce la "soarta lui Midas... presupunând că înclinația spre consum și rata dobânzii nu sunt controlate în mod deliberat în interesul social, ci sunt lăsate în principal sub influența laissez-faire-ului". În drumul său spre un rol al statului, care pare a fi obiectivul său aici, Keynes face o serie de erori, principalele fiind trecerea cu vederea a rolului creditului bancar (există o singură referință indexată la credit, bancar comercial sau de altă natură, în întreaga carte!) și dacă împrumutatul sau creditorul este cel care stabilește rata dobânzii. Pentru a fi absolut siguri de rolul economiilor într-o economie și pentru a ști dacă poate exista un exces care să ducă la soarta lui Midas, trebuie să explorăm mai departe erorile lui Keynes.

Variațiile ratei dobânzii nu se datorează dispozițiilor efemere ale rentierilor, ci, în mare parte, fluctuațiilor ofertei de credite bancare. Expansiunea creditului bancar este cea care duce la un boom economic, care, atunci când duce la o cerere excesivă și la speculații prin creșterea prețurilor, generează prudență în mintea bancherului. În mod firesc, acesta restricționează atunci oferta de credite, ceea ce crește costul dobânzii. Acesta este motivul pentru care ciclul creditului bancar nu ar permite niciodată să se producă "soarta lui Midas". În mod clar, concluzia lui Keynes că poate exista o supraofertă de economii se bazează pe ignoranța sa deliberată cu privire la natura banilor și a creditului[iii].

În plus, ipoteza de bază a lui Keynes, conform căreia lăcomia rentierului este cea care forțează un cost inutil și, probabil, imoral asupra producției, este, de asemenea, incorectă. Este aceeași eroare care îi determină pe factorii de decizie monetară de astăzi să presupună că prin manipularea ratei dobânzii poate fi controlat nivelul general al prețurilor. Keynes însuși a fost cel care a observat mai devreme această eroare, pe care a numit-o paradoxul lui Gibson, după Arthur Gibson, care a subliniat lipsa de corelație între cele două. Deoarece Keynes nu a fost în măsură să explice paradoxul, a procedat pur și simplu ca și cum acesta nu ar fi existat, și la fel a procedat de atunci fiecare comitet de politică monetară.

Paradoxul este real, iar explicația este simplă și se împarte în două elemente. Primul este că, în general, cei care economisesc sunt reticenți în a economisi, deoarece aceasta înseamnă o amânare a consumului, o satisfacție imediată fiind schimbată cu una în viitor, de o valoare mai puțin sigură. Prin urmare, o întreprindere care are nevoie de capital pentru producție trebuie să crească rata dobânzii pe care este dispusă să o plătească până la un nivel la care consumatorul este dispus să își amâne plăcerea. Această rată marginală este cea care echilibrează cererea de capital cu disponibilitatea economiilor într-o economie. Și nu este vorba doar de stabilirea ratei dobânzii pentru reciclarea creditelor prin bilanțurile băncilor. Ea stabilește, de asemenea, ratele de rentabilitate pentru toate activele financiare și costul de finanțare pentru emitenții acestora.

Cel de-al doilea element este preferința de timp pentru care economiștii se vor aștepta în mod natural la o compensație. Preferința de timp descrie valoarea posesiei de bani sau de înlocuitori ai banilor. Un economist pierde valoarea posesiei până când banii sau creditul pentru bani îi sunt restituiți. De dragul simplității, trebuie să ignorăm riscul de contrapartidă, dar să includem așteptările privind modificările puterii de cumpărare în mediile de circulație pentru perioada în care posesia este pierdută.

Devine clar că, dacă un potențial economist trebuie să renunțe la posesia banilor sau a creditului atunci când dovezile indică o depreciere a acestora, acesta va solicita în mod rezonabil o compensație. Prin urmare, pentru economist, ratele dobânzii nu reprezintă costul banilor pe care acesta îl solicită, decât într-un sens strict minimalist suplimentar și marginal. Prin urmare, este incorect ca o bancă centrală să presupună că, prin variația ratei dobânzii de bază, poate controla economia. Băncile centrale au înțeles greșit, ceea ce explică de ce nu există nicio corelație între rata dobânzii pe care o stabilesc și rata inflației prețurilor.

În plus, Gibson a subliniat că corelația este între ratele dobânzilor și nivelul general al prețurilor cu ridicata, și nu rata de variație a acestora. Această corelație este în concordanță cu calculele economice ale unui om de afaceri: pentru a calcula rentabilitatea unei investiții, acesta trebuie să ia în considerare prețul la care se va aștepta pentru producția sa, referindu-se în mod necesar întotdeauna la nivelurile actuale. El poate apoi să calculeze costul dobânzii pe care este dispus să o plătească pentru a obține capitalul necesar pentru proiectul său și, prin urmare, să evalueze rentabilitatea acestuia.

Speranța nutrită de Keynes, potrivit căreia statul poate stimula economia în detrimentul economiilor dincolo de termenul foarte scurt, este incorectă. Paradoxul economisirii, pe care Keynes l-a folosit pentru a încerca să descurajeze tendința de a economisi, a fost o concluzie trasă din aceste erori. Ele sunt în mare parte responsabile pentru situația dificilă în care se află acum SUA, Regatul Unit și diverse state membre ale UE.

Economiile în contextul finanțelor naționale

Mai mult decât orice alt factor, înclinația spre economisire are o influență majoră asupra finanțelor naționale, fiind un "factor de oscilație" între bugetul unui guvern și poziția comercială națională.

Există o întrebare importantă pe care majoritatea analiștilor o ignoră. Este vorba despre ipoteza deficitului dublu, conform căreia, dacă rata de economisire nu se schimbă, un deficit bugetar duce la un deficit comercial corespunzător. Motivul pentru care cele două deficite sunt legate în acest fel este dat de următoarea identitate de contabilitate națională:

(Importuri - Exporturi) ≡ (Investiții - Economii) + (Cheltuieli publice - Impozite)

Cu alte cuvinte, un deficit comercial este rezultatul unui deficit bugetar care nu este finanțat prin economii, ci prin credite suplimentare. Acest lucru poate fi confirmat urmărind banii. Pentru un deficit bugetar, există doar două surse de finanțare. Consumatorii pun deoparte o parte din cheltuielile lor pentru a-și spori economiile în vederea subscrierii de obligațiuni guvernamentale. În caz contrar, sistemul bancar vine cu finanțare sub formă de credite emise de banca centrală sau de băncile comerciale, punând în circulație credite suplimentare care nu existau înainte.

Finanțarea deficitului bugetar prin expansiunea creditului conduce la un exces de credit într-o economie fără ca producția să fie corespunzătoare. Acesta este sensul legii lui Say, care definește diviziunea muncii. Noi producem pentru a consuma, iar funcția banilor și a creditului este una de intermediere între cele două. Injectarea de credite suplimentare într-o economie nu contribuie în niciun fel la creșterea producției, dar mărește cererea globală, cel puțin până când acestea sunt absorbite în economie în conformitate cu efectul Cantillon.

În mod direct sau indirect, această cerere excedentară poate fi satisfăcută doar prin bunuri de consum importate, deoarece nu este disponibilă o creștere a producției interne.

Rolul economiilor în contextul finanțelor naționale este foarte important. O creștere a economiilor are loc în detrimentul consumului, motiv pentru care economiștii se referă adesea la economii ca la un consum amânat. Pentru ca consumul să rămână amânat este nevoie ca acesta să fie investit, fie în producție, fie în datorie publică, de obicei prin intermediul băncilor, fondurilor de pensii, companiilor de asigurări sau al altor canale financiare care acționează în numele economiștilor.

În cazul în care destinația economiilor suplimentare este investirea în datorie publică, acestea sunt transformate în consum de către guvern. Prin faptul că nu sunt cheltuite pe bunuri de consum suplimentare, deficitul comercial scade în raport cu deficitul bugetar.

După cum s-a menționat mai sus, în ciuda politicilor keynesiene distructive ale guvernului său, economiștii japonezi răspund în mod obișnuit la o creștere a creditului prin reținerea acestuia în conturile lor de economii. În consecință, inflația prețurilor de consum este moderată, în raport cu cea din alte țări. În timp ce zona euro a recurs la politici similare privind ratele dobânzilor și suferă de o depreciere înregistrată de IPC de peste 10%, în Japonia aceasta este de aproximativ 4%. După cum observăm mai jos, în China, a cărei rată de economisire este de 45%, inflația măsurată de IPC este în prezent mai mică de 2%.

Capitalul mobilizat de corporațiile japoneze, care reprezintă contrapartida creșterii economiilor, este investit în îmbunătățirea tehnologiei și a metodelor de producție, menținând prețurile de consum mai mici decât ar fi fost în alte condiții. Datorită faptului că economiștii japonezi sunt atât de consecvenți în cultura lor de economisire, corporațiile japoneze au beneficiat de un cost relativ scăzut și stabil al capitalului, ceea ce face ca calculul afacerilor să fie mai fiabil. Pentru Japonia, economiile reprezintă factorul de oscilație pozitivă în ipoteza deficitului dublu.

Același lucru este valabil pentru orice economie în care există un deficit guvernamental și, în același timp, există o înclinație a populației de a economisi mai degrabă decât de a cheltui. Aceasta este forța motrice din spatele excedentelor de export ale Chinei, deoarece, cu singura excepție a Singapore, chinezii sunt cei mai mari economiști de pe planetă. Poziția națiunilor ale căror politici economice au fost de a impozita economiile și de a încuraja consumul imediat este diametral diferită. Consumul finanțat prin expansiunea banilor și a creditului, fără creșterea economiilor, este cel care a dus la deficitele comerciale persistente ale SUA, îngemănate cu deficitele bugetare.

Dovezile confirmă faptul că o economie bazată pe economii are mai mult succes decât o economie bazată pe consum. Nu numai că prima protejează puterea de cumpărare a monedei prin reducerea necesității de a se baza pe intrările de capital străin pentru a finanța deficitele interne, dar dovezile empirice arată în mod clar că economiile bazate pe economii au mai mult succes în crearea de bogăție pentru cetățenii lor. Este important de menționat că o monedă susținută de o cultură a economiilor poate rezista unui nivel mai mare de expansiune a creditului de către banca sa centrală fără consecințe negative asupra prețurilor.

Condiția care trebuie să se aplice este ca monedele fiduciare să continue să funcționeze ca mijloace de schimb. În momentul în care o monedă importantă, cum ar fi dolarul american, se va prăbuși, atunci toate monedele fiat vor fi destabilizate. Remediul pentru acest risc este de a lega monedele de banii legali, adică de aur. În absența acestei legături, chiar și cea mai puternică monedă fiduciară își pierde puterea de cumpărare în timp. Yenul japonez a pierdut 95% din puterea sa de cumpărare în raport cu aurul din 1970, o medie de 1,83% în fiecare an. Dar, incluzând dobânda bancară neimpozabilă, gospodina japoneză și-a păstrat probabil aproape întreaga valoare a contului său de economii de la oficiul poștal, spre deosebire de echivalentele sale impozitate în celelalte monede majore.

Furnizarea unei monede de rezervă

După cum spunea Robert Triffin, economistul belgiano-american, pentru ca o monedă să fie disponibilă la nivel internațional pentru a acționa ca monedă de rezervă este nevoie de politici economice și monetare interne iresponsabile pe termen scurt. Triffin a descris inițial de ce se întâmplă acest lucru în cadrul unei mărturii prezentate în fața Congresului SUA în 1959. Era o dilemă care, în cele din urmă, va duce la o erodare a încrederii în monedă. I s-a dovedit că avea dreptate opt ani mai târziu, când fondul de aur de la Londra a eșuat, ceea ce a dus la abandonarea acordului de la Bretton Woods în 1971.

Într-o întorsătură a avertismentului anterior al lui Triffin, prin care rezultatul prezis de acesta este ignorat, în ultimii ani dilema a fost folosită pentru a justifica deficitele comerciale continue, a căror contrapartidă este acumularea de dolari în mâini străine. Consecințele finale sunt ignorate. În prezent, acești dolari și activele financiare americane în care sunt investiți totalizează peste 30.000 de miliarde de dolari, semnificativ mai mult decât PIB-ul SUA. Acest total a scăzut cu peste 3.000 de miliarde de dolari în anul care s-a încheiat în septembrie, în principal din cauza unei scăderi a evaluărilor de piață. Dar a existat și o vânzare netă în străinătate a activelor existente în dolari americani, în timp ce deficitul comercial al SUA a adăugat încă un trilion de dolari la această ieșire.

Statele Unite par să se afle acum într-o poziție similară cu cea descrisă de Triffin ca fiind rezultatul inevitabil al furnizării monedei de rezervă a lumii. În plus, amploarea acumulării de active financiare în dolari și denominate în dolari a fost încurajată de o piață ascendentă a obligațiunilor, pe fondul unei tendințe de scădere a ratelor dobânzilor care durează de 40 de ani. În mod esențial, finanțarea internă a deficitelor bugetare, așa cum este înregistrată de rata de economisire, nu a reușit să egaleze acest interes străin.

Cu toate acestea, investitorii naționali au realizat câștiguri substanțiale de portofoliu, alături de deținătorii străini de dolari. Aceste câștiguri au fost determinate de inflația creditelor direcționate către activitățile financiare, susținând astfel bula, în timp ce Fed a stimulat evaluările prin suprimarea ratelor dobânzilor până la limita zero.

Atunci când rata inflației prețurilor de consum a depășit în mod neașteptat limitele gestionării statistice - analiștii independenți au estimat-o mult mai mare decât cifrele oficiale timp de mai mulți ani, invocând modificări ale metodologiei - a devenit clar că piața de creștere a valorii activelor din SUA s-a încheiat. Fiind în primele etape ale unei piețe bear, această schimbare fundamentală nu a fost încă recunoscută pe scară largă, dar cu ratele oficiale ale dobânzii mult sub rata de creștere a IPC, investitorii străini sunt siguri că vor suferi și mai multe pierderi de portofoliu și de valută. Investitorii naționali și susținătorii propriei monede presupun că străinii vor continua să ceară dolari, în timp ce dovezile din deficitul comercial continuu și cifrele TIC ale Trezoreriei SUA confirmă că aceștia sunt deja vânzători.

Această dihotomie între străinii și utilizatorii interni ai unei monede nu este neobișnuită. O examinare a episoadelor anterioare de monede aflate în dificultate confirmă faptul că bursele străine sunt de obicei primele care recunosc că acestea ar trebui vândute, în timp ce utilizatorii interni continuă de obicei să creadă că își vor păstra valoarea.

Dacă nu este prea târziu, soluția pentru stabilizarea monedelor fiduciare de astăzi este eliminarea tuturor obstacolelor pentru cei care economisesc, în încercarea de a crește rata de economisire. Însă, atunci când o monedă este deja pe cale de dispariție, eliminarea măsurilor de descurajare fiscală poate să nu fie suficientă și trebuie luate alte măsuri de reducere a deficitului bugetar pentru a reduce deficitul comercial. Dar atunci ne lovim de paradoxul economiilor lui Keynes: descurajarea consumului în favoarea economiilor este considerată de neokeynesiști ca fiind recesionistă atunci când creșterea economică este deja în impas.

Decizia Arabiei Saudite de a renunța la dolari în favoarea yuanului - trecând de la petrodolari la petroyuan - nu ar fi putut veni într-un moment mai prost pentru dolar. Pe lângă faptul că se confruntă cu o piață în scădere pentru activele lor în dolari, deținătorii străini constată acum că justificarea sa principală este clar fragilizată. Aproape sigur, dolarul se află în pragul unei crize Triffin.

Viitorul rol al yuanului chinezesc

De data aceasta, se pare că dolarul nu mai are unde să se întoarcă. Asia este acum cea mai importantă regiune geopolitică, cu aproximativ 3,8 miliarde de oameni care se industrializează rapid. Statele membre ale Organizației de Cooperare de la Shanghai, ale Uniunii Economice Eurasiatice și ale BRICS sunt din ce în ce mai hotărâte să se îndepărteze de dolar, de hegemonia și de influența acestuia. După cum demonstrează saudiții și întregul Consiliu de Cooperare al Golfului, format din exportatorii de petrol, yuanul chinezesc este văzut ca un înlocuitor al dolarului pentru plățile interasiatice. Rolurile euro, yenului și lirei sterline în rezervele valutare sunt, de asemenea, susceptibile de a se diminua odată cu dolarul.

În acest stadiu, noua poziție de rezervă valutară globală este încă neclară, Uniunea Economică Eurasiatică plănuind o monedă de decontare a schimburilor comerciale, iar rușii trimițând semnale vagi, dar fără a face încă un pronostic. Dar, în contextul lui Triffin și al ratelor de economisire, China nu ar putea fi cu greu mai diferită de SUA.

China are o rată de economisire de aproximativ 45% din PIB-ul său. Cu această înclinație spre economisire, nu este surprinzător faptul că inflația prețurilor de consum se situează sub 2 %. În plus, finanțele publice au fost afectate de politicile de blocare a covidelor din China și de o criză a dezvoltării imobiliare, lăsând un deficit de peste 1.000 de miliarde de dolari echivalent pentru 2022. Dar chiar și așa, cu o rată de economisire atât de ridicată, excedentul balanței comerciale pentru 2022 a fost încă pozitiv, de 890 de miliarde de dolari.

Dilema lui Triffin sugerează că, pentru ca yuanul să devină o monedă de rezervă de înlocuire, guvernul chinez va trebui să înceapă să cheltuiască ca marinarii beți, în timp ce impozitează la maximum economiile interne. Doar atunci se poate aștepta să apară un deficit comercial. Dar o astfel de întoarcere în politica economică ar distruge cu siguranță credibilitatea yuanului. La urma urmei, a fost nevoie de zece ani de la suspendarea acordului de la Bretton Woods și de creșterea ratelor dobânzilor la 20% pentru ca dolarul să își asume apoi rolul de monedă de rezervă în locul aurului.

Trebuie să punem la îndoială necesitatea ca băncile centrale să mențină rezerve valutare în viitor. Nu numai că alianța occidentală a transmis un semnal că acestea ar putea fi lipsite de valoare de către cartelul său printr-o simplă lovitură de pix, dar trecerea de la petrodolar la petroyuan este simbolică pentru un regim monetar care și-a trăit vremea. Deținerea de rezerve a luat naștere odată cu cerința ca băncile centrale să își susțină monedele cu bani legali - aurul. Abandonarea acestei legături cu banii este cea care a dus la posesia de rezerve valutare, cu deținerile de dolari în centrul acestora. Dar, în afară de scopuri limitate de intervenție internațională, nu pare să existe prea multe motive pentru a le deține, în special pentru acele bănci centrale care au devenit conștiente de influența în declin a alianței occidentale.

China, cu excedentul său comercial, menținând în același timp un echilibru în plățile sale prin exportul de capital, nu are nevoie de alte rezerve valutare în afara unor lichidități minore. Capitalul exportat este în yuani, sub formă de credite bancare, iar China, cu planurile sale de industrializare a Marii Asii și a furnizorilor săi din Africa și America de Sud, are nevoie de investiții substanțiale pentru binele său. Guvernul chinez controlează marile sale bănci și poate direcționa aplicarea acestui credit excedentar. Prin urmare, nu este nevoie ca China să își distrugă finanțele pentru a oferi yuanul ca monedă de rezervă, așa cum a sugerat inițial Triffin.

În mod clar, trebuie să existe o revoluție în gândirea băncilor centrale în curs de desfășurare în tabăra asiatică mai largă. Băncile centrale încep să înlocuiască principalele monede din rezervele lor cu yuani și chiar ruble. Dar aceste monede nu sunt disponibile în cantități suficiente pentru a înlocui dolarii, euro, yenul și lira sterlină. Acesta este motivul pentru care acestea dau timpul înapoi și încep să acumuleze aur fizic.

În câteva cuvinte, rata ridicată de economisire a Chinei este cea care oferă guvernului său resursele, puterea și oportunitatea de a alunga dolarul american și hegemonia acestuia din Asia Mare și din cea mai mare parte a lumii în curs de dezvoltare. Greșeala noastră, care a dus la declinul nostru relativ, a fost că l-am ascultat pe Keynes și paradoxul său al economisirii.